Eu nu plâng!

De dimineață am fost chemat la medic, trebuia să-mi spună rezultatele. Am plecat senin, nu am premoniția lucrurilor negre, sau a celor albe ce urmează să se întâmple.

Apoi, nu am știut cum trebuie să reacționez. Nu am mai trecut prin astfel de momente, nu aveam habar că se plânge, sau se râde, sau se ironizează totul, clipa, întâmplarea, viața. Fiecare din noi reacționează după cum îi e firea, nu cred în pașii descriși de manualele de psihologie: negare, mânie, acceptare. Nu am spus: ”nu, eu nu!”, nici măcar furie n-am simțit, am acceptat. Fără să plâng, pentru că nu știam că se plânge, fără să râd, pentru că nu știam că se râde. Nu am fost consternat, poate mi-am pierdut puțin din seninătatea cu care am plecat dimineață de acasă, atât. Crina susține că și aceștia sunt niște pași, că am nevoie de consilierea ei, ca medic psihiatru. Ei, asta-i bună, doar obiect de studiu pentru nevastă-mă nu fusesem. Sau fusesem? Uneori, boala face parte din viața noastră, deși eu nu mă simt bolnav. Boala a făcut parte și din viața părinților mei, au acceptat-o, au luptat, au câștigat, apoi au pierdut. Probabil, aceștia vor fi și pașii mei. Accept totul, ca parte din viață. Nu mă revolt, sau nu știu, posibil ca acum, organismul meu să fie anesteziat, vestea a funcționat ca o morfină prin corpul meu, nu simt nimic.

Nu mi-e frică, au trecut câteva ore de când am aflat, nu, nici acum nu mi-e frică, este ceva ce a crescut în mine, probabil i-a plăcut, sunt o ființă comodă, i-a plăcut țigara pe care i-o dau periodic, da, probabil ar trebui să mă las, deși știu că n-o s-o fac, i-o fi plăcut și cafeaua și angoasele mele, și teama asta de rutină, de zilnic, i-o fi plăcut și Crina, cu răceala ei studiată, cu dragostea ei dozată pe zile, pe ore, pe secunde, i-o fi plăcut ordinea din jur și dezordinea din mine. Este ceva ce a crescut în mine, zâmbesc, sunt bărbatul-femeie, poate crește în interiorul meu, ca un copil, îl duc la termen și apoi cu un travaliu de câteva ore, părăsim amândoi lumea asta. Până atunci, am să am grijă de ceea ce crește în mine, o să fim frați, e un corp nou, într-un corp vechi, am să-l plimb, am să-l duc la servici, apoi amândoi, acasă, o să vedem filme împreună, o să ascultăm muzică, o să-l întreb ce-i place, o să ne consultăm, da, poate aveam nevoie de un prieten fantomă, acum îl am.

E seară, acum, stau cu mâinile în față, nu am oglindă, sunt singur, nu-mi simt fața, îmi dau seama dacă plâng, doar dacă simt picături pe mâini. Nu, sunt uscate, nu plouă din mine. Nu sunt nor. Curios, când duc mâna la față, este umedă, probabil, lacrimile ies din ochi, apoi, se întorc prin pori, să mai fie plânse odată, și încă odată, se agață de bărbie să nu cadă, sunt disperate să mai urce odată spre ochi, ca într-un circuit, ca pe o pârtie de schi, urcă ușor cu telescaunul, coboară în viteză pe față, fac slalom printre riduri, viraje, fac cristiane, apoi opresc în plug, se agață iar de bărbie, intră în celule, în sânge, urcă iar cu teleschiul și coboară plânse, deja obosite.

Și totuși, eu nu plâng!

(Va urma)

Prieteni dragi, este doar o ficțiune. Eu nu am un corp străin în mine.

Spune-ți părerea

comments

2 comentarii

Lasă un răspuns la Petronela Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *