Eva, ruptă din coasta mea…

Am primit multe rugăminți de a discuta de-a lungul timpului, pe chat. Unele serioase, altele pisicoase, altele prețioase, fiecare încerca drumul spre inima mea în felul ei. Părul meu argintat de ceva vreme, atrage. Parcă acum, mai mult decât atunci când era negru, eram doar o coamă neagră între atâtea altele, acum zăpada de pe tâmple îmi dă un aer de bărbat sigur pe el, trecut prin viață, cernut prin sită și de dureri și de bucurii. Până acum, nimeni nu și-a zis Eva. Îmi place Eva, indiferent dacă este Eva sau nu. Este ca un simbol, prima femeie, prima iubită, prima care cunoscuse gustul cărnii, prima alungată din grădina Edenului. Iar eu, Adamul pregătit de ispită, pregătit să guste din trupul subțire și curat. Pregătit de început și de sfârșit. Eva! Chiar dacă este un nume inventat, îmi place alegerea. Sculptat după numele meu, parcă îmi arăta că este gata să se muleze, să-și potrivească trupul și sufletul după al meu. Am așteptat serile următoare să apară, la un moment dat, i-am scris, am întrebat-o unde a dispărut. Neant și din neant nici un răspuns. Îmi imaginam deja trupul alb, exact ca acela care mă bântuie, buclele negre, ochii de tăciune aprinși, eu dansând, ea lăsându-și capul ușor pe umărul meu, trupul meu încins, ea luând forma mea. Durere, durere organică pornită ca un dor din fiecare colț din mine. Ca o jinduire după ceva ce nu am, dar percep că există. După câteva zile, resemnat, am renunțat. Probabil o joacă ce se sfârșise înainte de a începe, un regret, o piedică. Cine știe ce o pornise? Cine știe ce o oprise? Fusesem gata de abatere, mă pregăteam să ies de pe drumul drept, virasem deja în gândurile mele, pe un drumeag lăturalnic, poate abrubt, poate cu multe cotituri, îmi doream cotituri, ca un semn că trăiesc încă, îmi doream cărări întortocheate, ascunse, ca un semn că vreau să simt, să strâng, să alint. Cedasem înainte de a ști, de a afla, de a cerceta. Ușoare cedare, semn de dor îndelung, sau așa vreau eu să-mi justific căutarea, poate doar am rămas un vânător, prada se dezvăluise singură, eu încercasem o hârjoană, prada fugise. Sau eu fusesem prada? Deja pusesem gâtul sub dinții fiarei. Cât îmi dorisem sfâșierea, dinții albi, mărunți și puternici căutând o venă ce pulsează, sorbindu-mi tulburarea, adulmecând freamătul. Îmi simt trupul încordat, nu mă recunosc, a fost doar un mesaj, de unde închipuirile astea, de unde alunecări spre drumuri ascunse? Da, mă trezesc dintr-un vis, dar trupul meu este încordat în continuare. De ce nici un mesaj până acum nu m-a făcut să simt năluci, de ce durerea în corp, de ce încordarea, tropotul de cai sălbatici prin inima mea? Ielele pământului s-au adunat iarna, dansând în jurul meu ca în jurul focului de tabără, și eu, pierdut, mă las jos, mă acopăr cu mine, mă învelesc în mine, mă ascund după mine. Resemnat, n-a fost să fie, ceea ce-mi doream atât de mult să fie! Ce să fie? Nici eu nu știu, o apă să-mi stingă dorul, o bucată de pâine să mă hrănească, un trup să mă încălzească, o mână să mă liniștească. De ce Eva? Pentru că este parte din mine, este ruptă din coasta mea, plămădită din lut, așezată de la Facere alături de mine. Pentru că este Eva!

(Va urma)

Spune-ți părerea

comments

4 comentarii


  1. Puterea cuvintelor… în lipsa chipului sau trupului. Mintea crează povesti fantastice pentru a hrăni sufletul . Catul Bogdan traieste hranindu-se cu iluzia unei Lorelai.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *