Rătăcire într-o lume dispărută…

Când pământul de sub picioare se surpă, mă întorc în timp. Amintirea mea sprijinită pe copilărie, îmi dă echilibru, stabilitate, vânzoleala printr-o lume dispărută, dusă, scufundată ca o Atlantidă într-un ocean al veșniciei, îmi dă senzația de liniște. Mama. O văd în poartă, făcându-mi cu mâna, frumoasă până la final, subțire, însă slăbită, firavă, fragilă, de parcă lumea se lăsase cu greutate pe umerii ei. Mă doare amintirea ei. A fost o femeie puternică, boala a făcut-o slabă, vulnerabilă, moartea tatei i-a furat sensul vieții. Nu a mai vrut să lupte, s-a lăsat dusă, ușor, ușor de un dric negru, încă de pe când trăia. Nu a fost iubită niciodată de bunicul dinspre partea tatălui, a fost acceptată într-un final, iar ea, ambițioasă a vrut să-i arate, înainte de toate lui, bunicului, apoi lumii, că poate. Și a putut multe. A făcut copiii târziu, când nu mai spera să aibă vreun odor lângă ea, a făcut trei copii, la distanță mică unul de altul, al treilea, mezinul, a apărut oarecum nedorit de cei din jur, decrețel, doar mama l-a dorit. Ea l-a considerat minune, l-a iubit, l-a apărat. Târziu, când nici ea nu mai aștepta, a rămas iar gravidă, a pierdut sarcina? a încercat să scape de ea? Nu știu, era subiect tabu, știu doar că a stat mult în spital, nu aveam voie să ne ducem s-o vedem, nu voia ea s-o vedem, am înțeles mult după aceea că s-a zbătut între viață și moarte și a câștigat puterea din ea, conștiința că-i rămân copiii fără mamă. Când s-a întors acasă, era slăbită, ochii îi păreau uriași pe fața mică, avea în mână o cutie, nu a vrut să intre în casă până nu a făcut o groapă la rădăcina teiului din spatele curții, a pus cutia, a plâns, s-a legănat pe picioare, parcă se tânguia, apoi s-a îndreptat de spate și a continuat viața. Puternică mereu. Nu ne-a lăsat niciodată să renunțăm la copiii pe care soțiile noastre le purtau în pântece. Ne spunea că este o durere prea mare, un regret cu care rămâi toată viața, cu întrebări la care nu poate nimeni să-ți răspundă.

Au fost momente în care n-o înțelegeam, în ambiția ei de a-i arăta bunicului că poate duce familie grea, a ținut morțiș să cumpere casă mare, casă care le consuma aproape toate veniturile, cădea când gardul, când acoperișul, când se scorojeau pereții, când se uda tavanul. Crescuserăm și voiam să fim și noi îmbrăcați în moda vremii, atât cât se putea pe atunci. Numai că bani pentru haine nu prea mai rămâneau și dacă rămâneau se duceau pe cărți. Citeam mult, totuși uram cărțile, iubeam doar poveștile din ele. Aveam impresia că în maldărele acelea de cărți stau hainele mele, cele în care m-aș fi îmbrăcat. Copiii oricăror vremi îi judecă pe cei din jur după haine, așa era și atunci, eram judecat după ce aveam pe mine, eu judecam pe alții după ce aveau pe ei, bineînțeles, știam asta, simțeam că uneori eram ignorat din cauza hainelor, și făceam tot ce-mi stătea în putință să acopăr ponoseala din țoale, ascundeam totul sub autoironie, eram considerat un excentric, un Bob Marley mai actual, cu șepcile intenționat învechite, cu hainele intenționat deșuchiate. Mama ne înțelegea o grămadă de nevoi, nevoia asta a hainelor noi, moderne nu o înțelegea. Contau cărțile, conta cât învățam, conta cu ceea ce rămâneam de la școală, lucrurile astea le pricep acum, atunci aveam mereu conflicte pe tema asta, eram tânăr, atât de tânăr pentru a desluși tainele adevărate ale vieții. Tinerii vremurilor de acum, sunt la fel. Nimic nu s-a schimbat. Dorința de a fi perceput ca fiind în trend, cum se spune, este aceeași, revolta că părinții nu-ți pot satisface această dorință, este aceeași, devierile sunt altfel, cu totul altfel. Rătăcirile sunt altfel.

Aveam, așa cum eram, așa cum mă îmbrăcam, mare succes la fete, asta îmi aducea o aureolă, devenisem o poveste, băieții mă invidiau, mă descoseau, mă invitau la petrecerile lor, eram cheia succesului oricărei petreceri. Pentru mine, însă, aceste întâlniri erau o pacoste, aș fi vrut să fiu în moda timpului, îmi dădea tata 1 leu pe zi, la școală, nu-l cheltuiam, strângeam leu pe leu ca să-mi iau câte ceva, vedea mama cât mă chinui, câteodată mai adăuga și ea ceva. O iubeam pentru asta, știam că nu pune preț pe haine, nici ea nu cheltuia și totuși era tot timpul elegantă, nu știu cum făcea, le transforma, le moderniza la mașina de cusut, mă așezam lângă ea, așa am învățat să lucrez la mașină, am învățat să-mi fac din hainele vechi, unele noi, pe care le purtam dezinvolt, descheiat la nasturi, de parcă vântul zbura printre ele. Era stilul meu, stilul imitat de ceilalți, stilul râvnit de fete.

(Va urma)

Spune-ți părerea

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *