Strângem, amânăm, anulăm!

Mi-am luat sevă din pământul drag mie. M-am recules la casa copilăriei, ca lângă un mormânt! Acum mă întorc acasă. Simt că pot face ordine în viața mea, sau dezordine, nu știu acum ce vreau, sunt obosit ca după o operație grea, mi-am scos din mine o tumoră, ca un demon, vreau să mă odihnesc, vreau să dorm, când mă voi trezi, voi ști exact ce vreau.

Deseară e Ajunul Crăciunului, dar soarele ce stăpânește cerul nu vrea să mă lase să simt spiritul sărbătorilor. De dimineață era frig, pomii de pe marginea drumului erau albi pe la tâmple, acum chiciura s-a transformat în stropi mari ce plâng din ramuri. Mă apropii de oraș, aș vrea să trec prin centru, să văd aranjamentele de iarnă, să văd globuri, să simt aglomerația, să mă îmbăt cu mirosurile de cozonaci, de castane coapte, de halviță, mă gândesc că poate reușesc să intru în spiritul momentului. Nebunia din centru, cozile de la orice tarabă nu fac decât să-mi sporească oboseala, oamenii se ciocnesc unul de altul, trec mai departe fără să se scuze, unii se înjură, alții se împing, suntem atât de ipocriți, ne îmbrâncim, ne dăm coate, ne certăm, apoi ne grăbim spre casă și, sub brad, suntem mai buni. Am uitat că de dimineață am înjurat, am dat pe cineva la o parte, împingându-l, am urât, am privit cu mânie, am ridicat pumnul. Astea se uită! Acum ne îndreptăm spre casă, este Ajunul, vom fi mai buni! Vom împărți cadouri, vom cânta, ni se vor umezi ochii la cântecul unor copii sărmani văzuți la televizor, dar am trecut pe lângă unii de dimineață și le-am dat cu piciorul, să nu ne stea în cale, suntem impresionați de colindătorii de la ușă, de dimineață era să dăm cu mașina peste ei, dăm mesaje la telefon pentru a ajuta spitalele de copii, dar copii sunt peste tot în jur, am avut posibilitatea să-i ajutăm și ieri, și săptămâna trecută, nu am făcut-o, dăm  telefon să ne cerem iertare de la un frate, ne împăcăm acum, el ne iartă, e Ajunul, nu? ne promitem o întâlnire, ne întrebăm unul pe altul de copii, ne înduioșăm să aflăm că au crescut, de ce nu am făcut-o până acum? am așteptat Ajunul, ne-am amânat toate sentimentele frumoase, toate ajutoarele, toate iertările, toate cuvintele frumoase, le-am pus botniță, le înghesuim pe toate în câteva ore. Unele le anulăm, definitiv. Nu mai e timp de toate. În nebunia iertării, a înduioșerii, a lacrimilor atât de ipocrite la orice imagine cu oameni sărmani, bolnavi, bătrâni, o imagine banală pe care și televiziunile o amână pentru seara asta, o imagine care în restul anului nu ne-ar spune nimic, cine mai știe că la noapte se naște Iisus? Cine mai știe că se naște într-o iesle? În jur este o opulență pe care nu ne-o permitem, dar facem eforturi, strângem din dinți, este vorba de o zi, o zi putem, o zi trece, de mâine, poate, vom începe să strângem iar, să adunăm, să ne permitem și la anul o zi, o seară. Strângem și sentimente, și cuvinte, și amintiri, și iertări, strângem, amânăm, anulăm, suntem buni doar o dată pe an, restul piere sub preș, măturate de cotidian, de tăvălugul stresului, al nebuniei, nu se vede, nu se simte. Doar se uită. Stau pe un dâmb, în centrul orașului, privesc aglomerația de dinaintea Ajunului, o judec, o etichetez, dar sunt ca ei, ca fiecare din oamenii din furnicar. Sub gândurile astea, care se ridică spre nori odată cu fumul din hornurile tarabelor, odată cu aburii din cafeaua de plastic, odată cu fumul țigării, mă simt mic, meschin, ipocrit. Văd, observ, dar sunt ca toți. Și îmi simt inima jerpelită, parcă un vultur a mușcat din ea, iar eu, Prometeu legat de stâncă, deasupra omenirii, îmi dau seama, că nu sunt cu nimic mai bun ca alții. De ce aș merita mai mult?

(Va urma)

Spune-ți părerea

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *