Ca primăvara…

Ai băgat capul pe ușă, râzând, parcă ești un ghiocel ițit din zăpadă după iarnă grea, își scutură vârtos petalele să le scuture de pământ, își dă cu o frunzuliță părul din ochi, se uită în dreapta, se uită în stânga: ”Hei, nu e nimeni pe aici?”, apoi dezamăgit, potolit, așteaptă venirea celorlalți ghiocei, să înceapă joaca, să înceapă primăvara. Ești zburlită toată și așa ți-aș aranja buclele rebele, Taină, dar mâna se oprește în drumul spre tine. Doar te ating ușor pe obraz. Parcă soarele a intrat la mine în birou și deschid larg fereastra, să-mi intri și pe geam! Toate punctele cardinale se întâlnesc în tine, ești și nordul meu, și sudul meu, și răsăritul și apusul meu! Ești răspântia ce le leagă, ești puntea ce mă oprește pe pământ. Ești năzdrăvancă azi, te agiți, râzi, fugi, te întorci și-mi place zarva ta, te-am ținut în brațe și te simt, te-ai întors, te-am regăsit. Ți-am absorbit parfumul, aș fi vrut să te sărut, aș fi vrut să urc cu tine la cer, de fiecare dată când te simt lângă mine, când trupul tău e lipit de al meu, lași un univers întreg în  mine, îl plimb cu mine, mi-e teamă că va trece mult timp până te voi simți iar trup lângă trup, te port în mine, te consum, te desenez, te modelez, mi-e teamă uneori să nu fii alta, să nu fii o nălucă izvorâtă din imaginația mea pustie, dar apari ca acum, cu zâmbetul pe față, râde primăvara cu tine și știu că ești aceeași. Acum ești a mea și nu vreau să te pierd. Un gând negru îmi trece pe frunte. Te-am visat. Erai pe acoperișul lumii, înalt și nimeni nu ajungea la tine, mulțime mare, jos la poale și toți strigau: ”Sari, sari, sari!” parcă fiecare voia o bucățică din tine, nu puteau să te aibă decât dacă ajungeai tu la ei. Erai palidă, doar eu îți vedeam fața, sau ți-o simțeam, îți spuneam în gând, din toată mulțimea, eu îți spuneam: ”Nu sări! Te rog, nu sări!”. Îmi doream mai mult ca orice gândul să ajungă la tine, să te susțină, dar tu ți-ai desfăcut mâinile larg, aripi au crescut din ele, aripi diafane, argintii, cum au îngerii, te transformai, deveneai transparentă, ți se vedea sângele cum curge prin vene, inima era speriată, se zbătea să scape, și ai sărit. Ai zburat deasupra tuturor, dar când puterile ți-au scăzut, ai căzut. Mulțimea se adunase în jurul tău, strigau, aplaudau, ți-am luat capul în mâini, aripile îți acopereau trupul sfărâmat, ai deschis ochii, te-ai uitat adânc, atât de adânc în mine și ai plecat. În mâna mea nu mai era nimic, în jur, doar un fum alb prin care încercam să trec, dar nu găseam nimic, doar o realitate rece în care nu mai erai. M-am trezit cu o durere fizică, organică, am simțit acut lipsa ta, parcă te strecurasei printre degete ca nisipul fin. Nu cred în vise, nu cred în răstălmăcirea lor din cărți, nu cred în ele ca semn, dar o picătură rece ca gheața mi s-a strecurat pe spate și am simțit visul în noaptea neagră, în pustietatea din jur, în mijlocul fantomelor ce bântuie când geamurile sunt deschise și curentul flutură perdelele ca într-un tango lent, vechi, demodat, ca o prevestire. Nu am mai putut dormi, am așteptam la geam, singur să vină dimineața, să vină clipa care te va aduce întreagă! Când ai intrat cu primăvara pe buze, am știut că este totul bine, dar norii negri parcă nu se duceau detot! Nu vreau să te pierd, am luptat pentru tine, am cedat, am dat, m-am renegat, de abia te-am câștigat. Nu vreau să te pierd din nou! Ești, Taină răspântia celor patru puncte cardinale!

Tudor

Spune-ți părerea

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *