Mă redau timpului

Te-am chemat, Taină, să stăm de vorbă, mi-am adunat inima, am certat-o, i-am spus să stea potolită, să nu se bage în față la discuție, să lase judecata să vorbească, timpul ei a trecut, e timpul rațiunii, inima se revolta, își cerea dreptul, nu voia să tacă, se răscula în mine, cum adică i-a trecut timpul, păi atunci de ce mai bate? Ia să nu mai bată, dacă i-a trecut timpul, ia să se potolească de tot dacă eu nu vreau s-o mai ascult, să stea cuminte acolo la coteț, pentru că un coteț i-am făcut în jur, nici măcar sanctuar cum merita, coteț din paie și lemne, căptușit cu petice. Cum să tacă, cum să trăiască în astfel de condiții? Ne-am certat, i-am promis că o duc să vadă câmpuri cu maci, n-o mai dusesem demult, i-am promis că o duc să vadă valuri înspumate îmbrățișând țărmul cu dragoste, cu patimă, i-am promis că o duc să vadă cușmă verde de munte, stejari din care pleacă pârâuri clocotind, făcând pământul să tacă, să asculte. A tresărit inima, se voia vultur pe deasupra munților, se voia pescăruș odihnindu-se pe o stâncă, se voia gărgăriță pe un mac, dar judecata aproape că a dat-o într-un colț: ”Baliverne! Ce vultur, ce pescăruș? Eu sunt înțelepciunea aici, de mine trebuie să ascultați!”. ”Eu sunt dragostea, fără înțelepciune poți trăi, fără dragoste, niciodată!” a mai apucat să spună inima, mi-a șoptit că vrea și pescăruș și gărgăriță, dar ar fi vrut cu tine Taină, am înțeles că nu pot să o ascult, trebuie să-mi iau viața în mâini fără ea, am băgat-o cu forța la coteț și te-am chemat să stăm de vorbă.

Dar din graba cu care te-am chemat, din dorul cu care așteptam, am știut că tot n-am ascuns inima cum trebuie, i-am mai bătut vreo două scânduri în ușă, să nu bubuie, să nu poate să iasă și făceam exerciții să-mi stăpânesc nerăbdarea, chiar dacă dorul de tine, pasiunea și patima mea mă împingeau să grăbesc, să forțez soarta.

Îmi propusesem să mimez nepăsare și indiferență, dar sufletul mi-l simțeam petală de romaniță în mâinile tale, te jucai: ”mă iubește, nu mă iubește, mă iubește…”, mă rugam lui Dumnezeu să fiu petală oprită la ”mă iubește”, dacă eu nu puteam să rostesc cuvintele, măcar o petală s-o facă în locul meu.

N-am putut să-ți spun prea multe, nu mă uitam în ochii tăi, nu puteam, inima îmi dădea bobârnace să te iau în brațe, judecata mă ținea de mână: ”tu ești omul cititului, al experiențelor, al studiului, n-ai timp de prostii!” Și cercetam aiurea, hârtii de pe birou, ți-am spus că mă simt flatat de sentimentele tale, dar atât, nu va fi nimic mai mult vreodată, nu vedeam ce aveam în față, eram calm, dar înăuntrul meu era furtună, te priveam în răstimpuri, în treacăt, tu cercetai cotloanele, cărțile, aparatele, ochii ți se roteau neliniștiți, parcă ar fi căutat un punct de sprijin, dar nu găseau și obosiți, în final, s-au plecat. Pleoapele grele i-au acoperit. Te-ai ridicat, ai fi vrut să spui ceva, ai deschis gura, parcă n-aveai aer, apoi ai renunțat. Te-ai întors, luptai tu cu tine, îți simțeam lupta, Taină, te-am rănit, știam că nu vrei nimic, tu sufletul mi-l căutai, dar tocmai sufletul meu era la tine în brațe, așezat inconștient, nici nu știu când ți l-am dat, așteptam, adolescent să văd ce faci cu el. Nu știai că e la tine, iar eu cu buzele ce nu ascultau decât de judecată, te-am rănit și m-am rănit. Inima se zvârcolea și nu puteam face nimic s-o liniștesc. Ai ieșit, m-am lăsat extenuat pe scaun, Doamne, mă redau timpului, nu pot altfel, pe mine mă dau Ție, alege Tu!

Tudor

Spune-ți părerea

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *