Plecasei din mine

Trec zilele, se scurg încet tărându-se pe pământ, aș vrea să le adun una câte una, să le scutur de praf, de amintirea ochilor tăi răniți, să le scutur de ”fără tine”! Ai lipsit multe zile, ai fost bolnavă, te-am sunat, n-ai răspuns, apoi după zile de așteptare, te-am văzut, pășeai ușor, palidă, zâmbeai nimănui, sau vântului, primăverii, teilor, luptându-te cu tine să poți trăi din nou printre oameni. Te-am căutat, am intrat de multe ori la tine în laborator, știam că mă vezi, că vezi imaginea mea reflectată în geam, dar nu te întorceai. Nu încerc explicații, nu vreau să știi de ce am fost cu Andreea, nu vreau să-ți dau justificări puerile, nu am de dat justificări nimănui, nici chiar ție. Știu că te-am făcut să crezi altceva, poate a fost altceva, dacă ți-am dus grija, dacă mi-a fost dor, sigur a fost altceva, dar tu aparții cuiva, eu nu aparțin nimănui. Nu vreau lămuriri, nu vreau să-ți spun ce simt pentru tine, cuvintele rămân ale mele, sentimentele rămân ale mele, dorurile și bucuriile rămân ale mele. Nu vreau să înțelegi mai mult, nu vreau să crezi mai mult, te-am strâns în brațe, te-am sărutat, te-am iubit, te mai iubesc, dar rămân eu, același egoist care se ascunde. Lasă-mă acolo, în spatele zidului ridicat în fața lumii, lasă-mă ascuns, doar lasă-mă. Și nu mă lăsa!

Nu am să uit niciodată drumul pe care te-am condus acasă din umbra, ți-am fost sprijin fără să mă vezi, fără să mă simți, tu nu mai vedeai nimic, nu mai simțeai, nu mai aveai ochi, pași, simțuri, erai imaterială, erai un fum, un nor, ce ploua lacrimi. Îmi amintesc fiecare piatră de pe drum, îmi amintesc fiecare cădere a ta, fiecare clătinare, fiecare oprire și fiecare pornire. Erai doar un suflet, corpul îți rămăsese undeva, în spate, static, catatonic, sufletul lăcrima, urla, se sfâșia, se sfârșea. Ți-aș fi luat corpul gol în brațe, l-aș fi suprapus peste suflet, să se împreune din nou, să redevii tu din nou și-aș fi plecat lăsându-te întreagă. Dar te-am lăsat sfârâmată mii de bucăți, picături ce se pulverizau în neant. Nu am știut că poți suferi așa, cu trupul, cu inima, cu simțurile toate, cu spatele adus, cu lacrimile luate de vânt, împrăștiate, iar oamenii din jur se opreau, se uitau spre cer și deschideau umbrelele. Ai suferit, probabil, zile în șir și când ai asimilat suferința în tine, ai sorbit-o, ai stors-o, te-ai întors. Palidă, ca după boală, dar când în sfârșit ochii tăi s-au întâlnit cu ai mei, am înțeles că nu-ți mai este teamă de privirea mea, nici cea cu soare, nici cea cu tăiș. Ai trecut pe lângă mine, dreaptă și am simțit în zâmbetul tău rece, depărtarea. După un timp, te-ai întors la studiu, lucrai cuminte, îmi răspundeai liniștit, parcă respectai un regulament, zâmbetul senin nu-ți dispărea, parcă râdea de mine, da, zâmbetul tău era ironic și râdea de mine. De față cu tine, sadic, vrând să-ți sfidez zâmbetul, am sunat-o pe Andreea, la final, i-am spus acel: ”te sărut!” pe care-l iubești tu atât de mult. Voiam să stârnesc gelozia în tine, Taină, voiam să-ți dezlănțui o urmă de furie, să-ți ațâț dragostea, s-o reaprind dacă s-a stins, da, cinic, așa e? voiam să te provoc, să văd o rămășiță din ce simțeai pentru mine, dar ochii tăi au rămas impasibili, nicio rază n-a trecut, nicio umbra nu s-a lăsat peste ei. Nu-ți mai pasă, sau ai învățat masca și în fața mea? Ai învățat să te prefaci vie când simți că mori? Te-am simțit atât de străină de mine, parcă se curmase ceva. Nu, nu pot lăsa indiferența să mi te fure, nu pot lăsa distanța să crească între noi, nu pot lăsa depărtarea să mi te ia. Nu înțelegi? Am urmărit o potecă până la tine, eram în spatele tău, te ocroteam, ca nimeni lacrimile să nu ți le tulbure. Tu plecasei din mine, mergeai spre tine. Mă certam în timpul ăsta, mă analizam, mă cercetam, mă iertam și apoi mă zburleam iar la mine. Am urcat și eu munții și dealurile odată cu tine, am coborât și eu în râpe și văi, lacrimile tale mă udau și pe mine, am urmărit poteca până la capăt, de nu mi-ar fi păsat de ce te-aș fi urmat? Mergeam ușor, dar mergeam sigur și hotărât și mă rugam ca la fiecare cotitură să nu te întorci, să nu mă vezi, dar speram că ai să te întorci și-ai să mă vezi, paznic în spatele tău, paznic al durerii tale. Și la cușma muntelui speram că ai să mă aștepți, și jos în adâncul râpei, aveam răbdare, îți lăsam răgazul să mă vezi. Și acum aștept să mă vezi, pe mine, pe acela care ți-a dat dorul, și chemarea, și speranța, pe acela care te-a strâns în brațe, te-a sărutat, ți-a lăsat semn pe buză, nu pe acela care ți-a dat întrebarea și îndoiala. Parcă poteca s-a despărțit, acum tu urci și eu cobor, dar simt că undeva vei fi tu, la poale, sau după prima cotitură, sau după prima stâncă, sau poate mă aștepți acasă, cuminte, la ușă, pe prima treaptă. Sau dacă nu acum, poate altădată. Când o să fii pregătită pentru mine, pentru brațele mele, pentru buzele mele.

Eu te voi întregi, auzi?

Tudor

Spune-ți părerea

comments

2 comentarii

Lasă un răspuns la Camelia Chesler Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *