Povestea mea

Te-am visat, Taină, m-am trezit speriat de intensitatea dorului. M-am zvârcolit minute în șir, aș fi vrut să adorm, să te visez din nou, îmi chinuiam ochii, strângeam de ei forțându-i să rămână închiși, încercam să-mi aduc aminte de descântece de deochi spuse de babe din copilăria mea, am numărat oi, am spus rugăciuni, te chem în gând, te alung din gând, ochii se încăpățânează să rămâne deschiși larg spre o realitate în care nu ești. Amețit de dor și nesomn, mă ridic, îmi fac o cafea tare, te văd prin flacăra ce mistuie aerul din jur, te ridici odată cu văpăile, cobori, dansezi în fața ochilor, dor tare simt în ochi, în palme, în buze, în inimă, strâng în brațe năluca ta, mă lovesc de mine, nu am visat niciodată cu ochii deschiși, cum reușești tu? Cum mă vezi când nu mă vezi, în ce fel închizi ochii? În ce fel ții pleoapele ca să-ți apar în față, învață-mă, învață-mă să te visez și eu, să te văd când nu te văd.

Mă îmbrac, nu s-a luminat de ziuă, dar am nevoie de aer rece. Nu mă închid la haină, este frig crunt, s-a oprit din cernut zăpada, dar totul este alb, pe cer o lună mare, senină, zâmbește ștrengărește, stelele sunt atât de vii, milioane de ochi de pisici clipind în noapte. Și lumină, lumină de parcă ziua a coborât pe pământ!

Copacii sunt îmbrăcați în haine de ginere, costume albe au luat pe ei, cu dantelă la mâneci, la guler, regi din vremuri străbune, coroane de argint pe cap, sceptru bătut în diamante, iar de mână țin infantele, viitoarele regine – tufele de flori din porți, cu perle aruncate peste tot pe rochiile de mireasă, văd alaiurile de nuntă cu ochii minții, mătăsuri imaculate cu urzeli de cristal, ajurate, perlate, zâmbesc, m-ai învățat deja, Taină să văd lumea cu ochii tăi, să o simt prin sufletul tău. Nu vedeam altădată decât realitatea brută din jur, am început deja să trăiesc într-un basm. Tălpile mele scârțâie pe zăpada înghețată, aerul rece îmi face bine, dorul vine, dorul pleacă, intră și iese din mine după cum îi e voia, am lăsat poarta spre inimă deschisă, doar pentru tine, Taină.

Merg cu fularul în mână, vreau să-mi fie frig, mănușile zac prin buzunare, vreau să-mi pun ordine în gânduri, în doruri, să le împart, să le adun, nu mai vreau să le alung, fac deja parte din mine. Viața mea este cu totul altfel și mi-e bine așa. După ce femeia mea cu șuvițe blonde a plecat definitiv, după ce am știut că niciodată nu are cum se întoarce din lumea de dincolo, am cunoscut femei multe, dar era o înșelare a durerii, o fugă de real, o alungare a chinului când nu-l mai suportam. Nu mi-a ridicat niciuna întrebări, îndoieli, dorul nu se isca, dragostea nu se năștea. Eram sterp, arid, credeam că este bine, dar mi se usca și trupul și sufletul. Când ai apărut, ceva a zvâcnit spre tine, stinghereala ta în lumea aceea ce se credea sofisticată, elevată, țigara pe care ai aprins-o teribilistă, ochii pe care-i ascundeai după ochelari de soare, toate mi-au adus primele întrebări după ani lungi de uscăciune. Și înainte de toate, un chin: cine ești? Am încercat să mă mint, eram un singuratic, fugeam de ce-i lumesc, am crezut prima oară că ești o iluzie, o vedenie, nu puteam crede că exiști, credeam că-mi mint singurătatea, că încerc să o alung, dar ceea ce se întâmplă cu mine nu este o minciună, acum de-ai fi aici, mi-aș lipi sufletul de al tău, nu pot să împiedic asta, ți-aș pune inima în palmă, te-aș privi în ochi și ai ști totul. Nimic nu mai poți schimba, nimic nu mai poți întoarce, nimic nu mai poți zdrobi. Este de la tine, prin tine, cu tine, toată povestea mea, Taină! De n-ai fi fost, zăpada era neagră, regii încoronați erau simpli copaci, miresele erau simple tufe.

Taina mea, vei trăi veșnic în mine!

Tudor

Spune-ți părerea

comments

2 comentarii


    1. Mulțumesc, Cristina, ai dreptate, unică și irepetabilă! O astfel de iubire doresc tuturor, înalță, nu coboară!

      Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *