Te iu….

Au trecut lunile, repede au trecut lângă tine, Taină! S-a făcut din primăvară vară, apoi vara coaptă bine la cuptor, n-a mai putut mișca, dolofană, repede a dat-o toamna la o parte. Ruginia toamnă, subțirică și pusă pe treabă, harnică foc, a venit repede, a adunat în coșuri mari fructele încinse la soarele durduliei de dinainte, a cules strugurii, a liniștit câmpurile pârjolite de arșiță, le-a dat apă, a pus în cămări roade bogate, la geamuri a așezat bibelouri, gutui rotunde, galbene și când treaba a fost terminată, vinul fiert, borcanele pline de zacuscă și dulcețuri, a suflat vânjoasă peste partea noastră de lume. Privesc pe geam la joaca Tainei cu pisicii mari, acum sunt o ceată, se țin unul după altul ca un șir de furnici, se zbenguie neținând seama de trecerea timpului. Râde Taina fericită, copil care parcă a refuzat să crească de la un timp, nu ține seama de vântul ce-i zburlește părul și îi roșește obrajii. Apoi brusc se ridică și pleacă. Probabil a întârziat în laborator. Mă țin de cicatricea de pe frunte, mă doare întotdeauna la vreme de vânt și nori. A rămas semn veșnic pe fruntea mea, după o operație grea, după o luptă între viață și moarte. Dau să mă întorc la lucru, dar apare Taina, are o foaie de hârtie în mână, notează grăbită ceva, pe toate părțile, pe față, pe spate, pare agitată, parcă dă în clocot, scrie, întoarce foaia, scrie febrilă, înfierbântată, apoi se oprește, rupe foaia bucăți mici, din ce în ce mai mici, nicio urmă să nu lase, se ridică și când vrea să le arunce la coș, o pală de vânt le suflă, le răsucește în aer, parcă sunt fluturi ce se rotesc într-un vals, se urmăresc, se depărtează, se apropie după un ritm numai de ele știute. Taina le adună înfrigurată, se apleacă, se ridică, mai apucă o bucățică, pierde alta, apoi când le strânge pe toate, se uită la geamuri să n-o fi văzut cineva și se îndreaptă spre institut. Parcă ceva mă împinge din spate, încerc să gândesc rațional, dar trebuie să știu, trebuie, ilogic, absurd, trebuie să știu, vreau să știu, să am, să apuc ca un lup hămesit ceea ce acum am sentimentul că mi se cuvine. Cobor hoțește, să nu mă vadă nimeni, caut pe lângă coșul mare și găsesc o bucățică mică de hârtie pe care scrie ”Te iu”, cuvinte tăiate în două de o mână furioasă sau speriată. Un cuțit mă taie, se răsucește într-o rană deschisă, cui scrie Taina? Pe cine iubește așa înfrigurată, ascunsă? Cui scrie ca o adolescentă, pe genunchi, pândind să n-o prindă ochi străin? Ghimpele geloziei se înfige adânc în mine, o brambureală simt în mine, sentimente contrarii, întrebări, îndoieli, ușurare, greutate pe inimă, vârtej, apoi brusc, mă opresc. Inima alege întotdeuna varianta cea mai ușoară pentru noi. O cunosc bine pe Taina, ea poate să scrie vântului, toamnei, norilor, soarelui. Taina e Taina, copil ce a refuzat să crească după un timp.

Păstrez hârtia, o pun în sertar, poate o voi întreba, deși îi văd obrajii luându-i foc. Câteodată, vorbește, povestește, fața îi râde, dar uneori mi se scurge printre degete ca nisipul unei clepsidre, vorbește, dar există un zid de care nu reușesc să trec, mă încăpățânez, deși nu mă înțeleg, insist, dar îmi dau seama că drumul acesta parcă mă duce prin prea multe umbre. Știu să aștept, îmi place așteptarea, dar răbdarea mă pune la încercare, mă simt o frunză luată de vânt în toiul toamnei ce se întinde ușor peste jumătate de omenire!

Spune-ți părerea

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *