Valul care ne dărâmă

Cineva, un medic, mi-a spus astăzi, după o serie de analize, că este ceva în neregulă. Am început să râd. Mi-aduc aminte de reacția mamei, acum mulți ani când i s-a spus, nu că este ceva în neregulă, ci că are cancer. A început să râdă. Acesta este oare răspunsul nostru la veștile care ne dărâmă? Aceasta este atitudinea la valuri care știm, presimțim că ne vor răsturna viața?

Năuceală, neputință, nesiguranță? Ce va urma? Cât? Dar dacă dau un cancel? Poate mă întorc în timp și reiau totul din momentul în care am pornit-o pe drumul greșit!

Poate mă voi întoarce în momentul în care nici nu știam cine sunt!

Cum ar fi ca într-o zi să nu mai ştii cine eşti….

Să uiţi totul, să pierzi tot ce ai trăit, să uiţi tot ce ai fi vrut să trăieşti, tot ceea ce ţi-ai dorit, tot ce ţi-ai fi dorit să fii…..

Să-ţi duci viaţa liniştit, convins că nimic, nicio întâmplare nu ţi-o poate perturba, să te cunoşti, convins că nimic nu mai poate să te schimbe, şi într-o zi, să urci într-un tramvai sau într-un tren, să fii întreg, să ştii tot ce eşti şi apoi, să se întâmple ceva şi să cobori altcineva, de fapt, tot tu, dar închis, prizonier într-un corp străin, despre care să nu ştii nimic. Să nu ştii ce-ţi place să vezi, să nu ştii ce-ţi place să auzi, să nu cunoşti mirosul şi culoarea omului drag, să nu ştii cum ţi-a început povestea şi să nu ştii cum îţi doreai să se termine…

Să nu ştii unde este acasă, să nu ştii cum este acasă, să nu ştii cum te simţeai acasă….

Să nu ştii ce iubeşti, să nu ştii ce îţi este indiferent…

Să nu ştii cum este durerea, să nu cunoşti bucuria…

Să nu ştii dacă îţi place primăvara, să nu ştii de ce iubeşti vara, să nu ştii cum este să iubeşti vara, să nu ştii ce simţi când primăvara se aruncă în vară, ca o fecioară neprihănită în braţele iubitului venit pe calul alb, cu toată nerăbdarea clipelor ce vor fi trăite…

Să nu ştii ce simţi când voalurile verii cad, când ruginiul toamnei te cuprinde şi trebuie să-ţi laşi inima să se odihnească, pentru că uneori poate să se oprească şi din prea multă bucurie, din prea multe trăiri…

Să nu ştii cum tremuri de nerăbdarea aşteptării Moşului, să nu ştii cine este Moşul să nu-ţi mai aduci aminte dacă există, de ce există şi într-un cotlon să mai rămână totuşi o amintire care se strâmbă la tine, în care se face că un copil cu bucle negre pe obrajii bucălaţi se uită pe gaura cheii şi-l vede pe Moş aruncându-şi hainele roşii şi transformându-se în altcineva, în cineva parcă mai cunoscut, parcă văzut mai des….

Să nu ştii nicio poveste, să nu ştii dacă ai scris o poveste….

Să nu ştii dacă simţi ceva pentru cineva şi să nu ştii dacă ai avea curajul să stai în faţa lui spunându-i ceea ce simţi. Să nu ştii dacă există cineva căruia să îi pese destul de mult încât să stea să te asculte…

Să nu ştii dacă tăcerea lui este cea mai frumoasă declaraţie de dragoste sau este pur şi simplu indiferenţă…

Să nu ştii dacă vrei să-ţi cunoască cineva adevăratele gânduri, să nu ştii dacă le-ar putea înţelege vreodată….

Să nu ştii dacă vrei să ţii totul doar pentru tine sau dacă vrei să împarţi cuiva sentimente, gânduri, emoţii…..

Să nu ştii dacă ţi-a fost teamă şi dacă încă îţi mai este teamă…

Să nu ştii ce este teama şi să nu ştii ce este teama că vei rătăci drumul, să nu ştii care drum. Drumul spre Dumnezeu, sau pur şi simplu drumul spre el?

Să nu ştii dacă este vina ta, dacă tu ai creat zidul din jur…

Să nu ştii dacă este prea târziu…..

Să nu ştii unde îţi sunt părinţii şi să nu ştii dacă vrei să te întorci la ei…

Să nu ştii dacă adevărul este ascuns în inima ta, să nu ştii dacă vrei sa-l căuţi, dacă vrei să-l găseşti…

Să nu ştii dacă vrei să ieşi din tine şi să te uiţi din afară, în tine..

Să nu ştii dacă vrei să mai trăieşti odată ce ai lăsat în urma ta…

Să nu ştii unde se duc întrebările, de unde vin răspunsurile….

Să nu ştii dacă ploaia este afară sau este în tine şi dacă este în tine, să nu ştii să cauţi, unde să cauţi o streaşină sub care să te ascunzi…

Să nu ştii ce simţi dacă te aşezi în genunchi, dar să te aşezi pentru că a rămas undeva în inima ta o fărâmă de amintire care îţi zâmbeşte după un curcubeu şi care îţi şopteşte că aceea este soluţia, singura soluţie, singura bucurie, singura evadare şi vrei o soluţie, vrei o evadare. Da, rugăciunea…..

Pentru că ai nevoie de asta….

Sau ce ar fi să îţi aduci aminte de tot, de toate sentimentele, dar să ştii că niciodată nu le vei mai trăi…..

Spune-ți părerea

comments

3 comentarii


  1. Iti recomand un film deosebit, facand o paralela la „a nu sti” – la „a uita”. cumva, cele doua, a nu sti – nu stii?! capata un sens de a sti deja. apoi, nu stii – cu sensul invers. A uita, capata sensul de a nu-si aduce aminte, pierderea memoriei, cat si de – a privi –
    In perspectiva, cand nu stii, privesti; cand nu privesti, simti. astfel, stii. Tu iti cunosti corpul, vei sti mereu cand se intampla ceva suspicios – desigur, avem nevoie si de tehnologie, pentru a ne confirma starea sanatatii.
    Las’ c-o sa fie bine, is sigur de asta..

    https://www.youtube.com/watch?v=9zhHwjJzpmo
    vizionare placuta

    Th3Mirr0r

    Răspunde

  2. Mirror, după cum ai văzut de-a lungul lecturării, lunile, anotimpurile se derulează, altfel decât în realitate. Este, să zic așa, pe repede înainte. Asta, ceea ce am povestit eu aici, s-a petrecut acum doi ani cred. Cam așa ceva. Și acum, este totul în ordine! Voi scrie despre asta, exact precum a fost, pentru că a fost o perioadă care m-a marcat și m-a făcut să înțeleg ce este important în viață. Ce contează, ce merită lacrimile noastre și ce este vânare de vânt!

    Răspunde

  3. Inseamna ca am zis bine, eu, candva: trecutul, prezentul si viitorul, sunt un tot unitar! 🙂 imi pare bine, ca reunesti si tu fragmentelele..

    Th3Mirr0r

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *