Adjudecat!

A trecut un an de când am strigat dragostea mea. Aș fi vrut să celebrez strigătul, chemarea. Șoapta era de mult în mine, aștepta picătura care să o reverse peste marginea inimii, să o aducă pe buze. Am strigat, ți-am strigat dragostea mea. De atunci nimic n-a mai fost la fel. Am plâns, am râs, am alergat, am adunat, am împrăștiat. Ne-am strâns în brațe, ne-am sărutat. Înaintea Crăciunului, am pecetluit dragostea mea, nu mă băgai în seamă prea mult până atunci și am vrut s-o scot la licitație. Ai strigat: ”o iau eu!”, am spus: ”Adjudecat!” și ți-am dat-o pe veci. După sărut, cum se poate schimba pământul, cerul, stelele!! Am plecat amețită de fericire de lângă tine, am condus aiurea pe străzi, la un moment dat am oprit, nu mai puteam stăvili lacrimile, erau pe marginea pleoapelor, curgeau nebune, săreau în brațe, pe mine, spiriduși efemeri, porniți din păcat, habar n-aveau bezmeticele că aveau să ajungă într-un iad al lacrimilor păcătoase, or să ardă în cazane cu smoală, or să piară pe veci. Credeam că pot să-ți spun de acum, TU când suntem numai noi doi și te voi striga pe nume: Tu,Dorul, Tu,Dorul, Tu,Dorul, îți și vedeam fața serioasă stând a zâmbet răspunzându-mi, și mă gândeam că-ți strângi palma la piept și eu mă transform, Degețică în căușul ei și mă voi aduna în jurul tău, și mă voi împrăștia în jurul tău, vom pleca noi doi, pe furiș, pe un câmp cu maci, și te voi ține de mână și te voi atinge. Nimic nu voiam mai mult, auzi? nimic! Era deja prea mult! Dar a trecut vacanța, feerică vacanță, cu tine izvorând din mine peste tot, ca un gheizer de lumină. Apoi, mă vedeai, râdeai, dar parcă nu se întâmplase nimic, parcă nu contase ziua aceea, trecusei peste ea, fără s-o simți. Nu, nimic nu se întâmplase, te-am întrebat în prima zi: ”Acum, ce facem?”. Mi-ai spus: ”Stai liniștită, revino-ți!”, nu am înțeles la început ce voiai să spui, târziu am înțeles,  am început, am încercat apoi să-mi revin, era greu, iar săreau lacrimile pe volan, pe mine, dar erau lacrimi triste, pornite din dor de păcat, din dor de sărut, nu alt păcat mai mare, știam că și pe astea le voi duce în iadul lor, dar ele nici măcar nu-și trăiseră raiul pe pământ. Viața lor scurtă fusese chinuită, mințită. Nu, nu puteam să-ți spun pe nume, nu puteam să te țin de mână. Înțelesesem greșit, nu înțelesesem nimic, de fapt.  Am încercat prima mea desprindere de tine, dar tu ai înțeles goana de tine și erai dependent de cuvintele mele, de privirea mea, de dragostea mea. Eu nu contam, dar sub cuvintele mele, tu fiu risipitor, deveneai mai tânăr, mai frumos, îți luai sevă din mine, îmi luai sânge din mine. Mă strângeai în jurul tău, mă țineai captivă, mă hipnotizai, apoi mă împrăștiai. Vreau să celebrez un an de strigăt, vreau cuvinte să-ți dau și nu reușesc. Deschid foaia albă, ore în șir halucinez pe albul fără sfârșit. Nu pot să fac o legătură cu tine. Nu pot să-ți spun tu. Cu un rictus pe față, îți scriu spunându-ți dumneavoastră. Și scriu ore în șir. Apoi realizez că nu ți-am scris ție, ci unei năluci. Și șterg. Rup foaia, o arunc. Și plec. Mă plimb într-un oraș stingher. Mi-e dor de tine și atât. Mi-e dor de tine de atunci. Semeni cu tot ceea ce văd în jur și dacă nu semeni îți caut asemănări. Iau iar o foaie albă, încerc să-ți scriu, întind mâna, dar nu te găsesc. Îți văd prin aburi doar privirea cu zâmbetul în colțul ochiului, când eu îți spun TU și te strig: Tu,Dorule, Tu,Dorule, Tu,Dorule!

Taina

Spune-ți părerea

comments

Un comentariu


  1. Am zis ca nu mai recitesc . Totul este narat la timpul prezent , imi vine sa zic , ia-ma de brat si spune-mi , Tu.! Cui sa-i spun..? Am sa ma gandesc…!

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *