Al meu, mai mult ca umbra, mai mult ca dorul…

Am fost la Mamaia după aproape 20 ani. Când a murit nea Mihai, am fost la înmormântare, am plâns, multe nopți l-am visat, se termina un capitol din viața mea. Se terminau verile copilăriei, tanti Uța mai trăia, dar în ultimii ani, o dusese Sandu, băiatul ei, la azil. Nu se mai înțelegeau cu ea. Avea momente de calm, de liniște, dar din ce în ce mai rare. În schimb furiile o bântuiau mai tot timpul. Se certa, se bătea, zgâria aerul din jur. Nu am mai putut de atunci să vin în Mamaia. O ocoleam, deși copiii mă rugau să îi duc să le arăt verile copilăriei mele. Digul copilăriei mele.

Și anul acesta am fost. Singură, să-mi adun gândurile, să mă adun. M-am plimbat pe malul mării ore nesfârșite, mă opream, plaja era încă goală, am trecut prin locuri pustiite, aglomerate altădată, prin locuri fastuoase, pustii în anii copilăriei mele. L-am căutat pe Ionică, atât aș fi vrut să-l găsesc, prietenul meu de pe malul mării, să-i povestesc ceea ce nu știe nimeni, taina mea, taina ce mă rupe în fire de praf, în fulgi de păpădie împrăștiați de briză. Nu m-a însoțit decât umbra mea, mă opream, se oprea și ea, mergeam, mergea și ea, la un moment dat, am alungat-o, dar i-am văzut mâinile lăsate neputincioase pe lângă corp, mi-a fost milă, i-am spus: ”Bine, vino, dar ai grijă să nu te calce vreo mașină! Nu pot să-ți duc de grijă. Nu pot să-mi duc nici grija mea!”.

Îmi luam o cutie de cafea, mă opream și fumam o țigară lungă, subțire, să amestec fumul din mine cu fumul de afară, mă uitam cu jind la valuri, priveam nisipul cu jind, le urmăream îmbrățișarea, despărțirea, iar îmbrățișarea, m-aș fi vrut nisip, m-aș fi vrut valuri. Știam și îmbrățișarea și depărtarea. Știam dorul, Doamne, cum îl știam, mă urma mai aproape decât umbra, la fel de neputincios, la fel de rătăcit, în derivă, căutând o țintă, un punct de sprijin. Pe el, l-aș fi lăsat sub roțile vreunei mașini, umbra nu doare, dorul, da! Dar e parte din mine și să las dorul călcat ar trebui să mă las pe mine zăcând pe asfalt, strivită.

Și digul, am stat ore în șir pe nisipul de lângă dig. Digul s-a dus. L-au luat furtunile. A rămas un ciot, ca un picior de soldat beteag întors din război, un ciot și acela vătămat de ape. Arbuștii după care mă aștepta Ionică au dispărut. Am plâns. Unde o fi Ionică, o mai trăi, o mai muri, îl văd cu fața zbârcită, cu ochii sinceri, senini, fără griji, fără îndoieli, pe plaja atât de cernută acum, cu baldachine scumpe, singurul loc deja ocupat cu fete frumoase care beau șampanie, cu bărbați întreținători pentru o zi, o săptămână. Nu mai este loc pentru mine și Ionică, aproape că nu mai este loc pentru amintiri.

Sunt ca într-o ceață. Sunt convinsă că m-am rătăcit. Nu asta este ce am lăsat acum 20 de ani. Mă ridic. Știu că nu mă voi mai întoarce niciodată într-un asemenea loc grotesc, snob, insolent care trăiește sub masca unei bogății depravate. De sus, de pe drumul care duce la Năvodari, mă întorc. În față, pe nisip, lângă digul dărâmat, îmi apare imaginea unei fetițe de 12 ani, care se învârte în cerc, cu ochii spre cer, singură într-o asemenea zi importantă pentru ea, rugându-l pe Dumnezeu să vină la ziua ei.

La plecare, când am crezut că văd ultima bucată de mare, am intrat în apa rece, simțeam pielea revoltată, dar am înaintat, răceala îmi făcea bine, acele intrând în mine luau orice altă durere, am mers în larg, acolo unde orice de pe mal devenea doar un punct, am strigat numele tău, Tu,Dorule, am încercat să mă eliberez, te-am certat, te-am ocărât, te-am mângâiat, te-am uitat, mi-am luat rămas bun, te-am înecat, te-am bocit, n-am suportat durerea, n-am suportat jeluirea și te-am salvat. Ți-am întins colac de salvare inima mea  și te-ai agățat de ea. Ești al meu, mai mult ca umbra, mai mult ca dorul, ești Tu,Dorul meu! Ești binecuvântarea și blestemul meu.

Spune-ți părerea

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *