Amintiri de primăvară

Tataie de la oraș avea o soră, tanti Tudorina. Tataie era din Bălănești, Gorj, dar tanti Tudorina se dusese după soț, în Copăcioasa. Tanti era înaltă și uscățivă, avea părul deschis, ca spicul, prins în coadă ce apoi și-o învârtea pe frunte, avea fața brăzdată de vinișoare subțiri, roșii, ca toți cei din neam, ca aproape toți blonzii. Tataie ținea tare mult la ea, mereu de Paște câteva zile le petreceam acolo. Satul uitat de lume din Gorj nu avea legătură la calea ferată și trebuia să coborâm la un canton din câmp. Mergeam apoi pe jos mult, mi se părea mereu că drumul nu se mai sfârșește. Dacă Paștele erau mai târziu în primăvară, drumul era mai ușor, dar câteodată, veneau devreme,  prindeau zăpadă multă și drumul era greu, prin câmp, prin nămeți. Când ajungeam eram deja doborâți, dar căldura din vatră repede ne dezmorțea. Avea tanti Tudorina o curte lată, la poartă un brad uriaș, în dreapta, era casa bătrânească, mică, din chirpici cu lemn, acoperișul era din piatră, ce se lăsa grea pe pereții vechi, aproape curbându-i, pe prispa bătrână, era un pat tare unde dormea vara nea Ghiță a lu’ tanti Tudorina, să nu deranjeze casa când pleca devreme la lucru. În stânga făcuseră nepoții o casă înaltă, ca un conac, albă, cu etaj, cu prispe lungi de lemn la fiecare etaj. Din prispă se intra în fiecare cameră. Totul era vopsit în alb, doar prispele erau de culoarea lemnului. Camerele erau curate, mici, cu ștergare puse pe măsuțe, cu perdele albe, lungi la ferestre, cu mileuri pe noptieră, cu bibelouri ieftine cumpărate din talciocuri. Dar în acea casă nu stătea decât musafirii. Ei toți locuiau tot în casa bătrânească, păstrând-o de bună pe cea nouă. Aș fi vrut, seara când mergeam la culcare să rămânem și noi acolo, la căldura focului din cuptorul vechi, dar era lege, musafirii în camerele bune. Erau bune, curate, dar n-aveau căldura celor vechi. Aș fi vrut să mă ascund sub plăpumile calde, de lână, grele de te dărâmau, în paturile scârțâind de ani, cu tablou cu tanti Tudorina mireasă, deasupra. Niciodată la un capăt de drum nu voi mai găsi atâta bucurie de venire, punea tanti Tudorina masa pitică, rotundă și în mijlocul ei, o strachină de lut plină cu varză scoasă din cuptor, cu mălai cum numai gorjeanul știe să facă, punea deasupra bucăți de carne de la garniță, cu ouă în tigaie. Mâncam la repezeală, obosiți, lihniți, strachina se golea, dar se umplea repede de câteva ori, paharele cu vin niciodată nu apucau să vadă lumina, repede căpătau roșeața vinului, limbile se dezlegau, amintirile curgeau. Cei mari continuau sporovăiala, apoi ieșeau să vadă ba grădina, ba câte un porc, ba oile, dar eu, copil, amorțeam în căldura lăsată, era liniște, ceasul vechi nu mai mergea, se oprise implacabil la două și câteva minute, dar dădea bine pe perete, nici radioul nu mai cânta, era suport pentru pahare ieftine și cu spatele lipit de cuptor, cădeam în somn adânc, meritat după atâta cale. Orătăniile aveau grădina lor, nu ne încurcau joaca din curte, câte un câine uriaș, același sau altul, dar pe toți chemându-i  Florică, era legat cu un lanț gros ce se bălăngănea pe o sârmă, aveam grijă să nu ne apropiem prea mult, câinele legat mereu, era rău, mușca pe la spate, dar era credincios, nu se apropia nimeni cu inimă rea de ogradă.

De la un moment dat, de fiecare dată când eram acolo, se întâmpla câte ceva, ori murea câte o oaie, ori se îmbolnăvea vaca, odată a luat foc șura cu porumb și de aici s-a aprins casa bătrână. Au stins repede focul, dar nea Ghiță a zis la supărare că tataie al meu este piază rea. Parcă s-a întins focul la tataie. Aprig, roșu s-a făcut ca vâlvătăile abia stinse, m-a luat de mână, a pus-o pe mamaie să fagă bagajul și duși am fost. Tataie era orgolios, nu îngăduia astfel de vorbe, chiar în glumă de-ar fi fost. Ani de zile nu am mai fost pe acolo, deși îl rugam pe tataie, îmi era dor de căldura din cuptor, de ostropel de pui cu usturoi, de clătite făcute groase, cât degetul, umplute cu dulceață de vișine, ani de zile a încercat tanti să împace certăreții, cred că și uitaseră de ce se certaseră, dar supărarea n-o uita niciunul. Nu trecea Crăciun fără cârnați și caltaboși trimiși pe furiș de tanti Tudorina, sau Paște fără vreo pasăre din curte tăiată și pregătită de tanti, dar dumul unul până la celălat n-a mai vrut niciunul să-l știe. Târziu s-au întâlnit, când tanti a plecat la cer! Înaltă și uscățivă, cu obrajii albi prin care nu mai trecea fir de sânge.

Spune-ți părerea

comments

2 comentarii

Lasă un răspuns la sbircea victoria Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *