Astăzi voi ști!

Aseară am făcut dovleac copt. Voiam să nu treacă toamna fără să o simt. Voiam miros de toamnă în casă. Am adunat castane din curtea institutului, am pus tărtăcuțe prin bucătărie, din piață am cumpărat dovleci uriași și i-am pus la intrare. Toamna este și a mea!

Drumul la București a fost lung, nesfârșit. Am tăcut, Andrei era concentrat, l-am lăsat cu gândurile lui, el m-a lăsat cu ale mele, din când în când se întorcea și îmi zâmbea. Nu aveam nevoie de cuvinte, zâmbetul lui mi-era suficient! Mă gândeam la același drum în urmă cu ani, când ne duceam să luăm un rezultat, al mamei mele și ea mică, tăcută în spate, dar când mă întorceam râdea larg spre mine. Mă proteja, dar știam că dincolo de râs este altceva.

Îmi aduc aminte de o poveste: Sindbad Marinarul vrând odată să treacă un râu, întâlneşte un bătrân albit de ani, care îl roagă să îl care peste apă. Impresionat, Sindbad îl lasă să i se urce pe umeri, să se ţină strâns de gâtul lui şi porneşte la drum. Îl trece cu greu apa, dar ajuns pe malul celălalt, bătrânul nu vrea să se dea jos. E prea bătrân şi i-ar fi mult mai uşor dacă restul vieţii ar fi dus în spate de Sindbad. Şi se ţine strâns de gâtul celui tânăr, îşi înfige ghearele ascuţite în carnea lui, în părul lui şi Sindabad devine prizonierul celui bătrân. Bătrânul djun e frica. L-am simţit suindu-se în spatele meu, şi-a înfipt ghearele în gâtul meu, nici să strig nu am putut, nici lacrimi nu am avut, s-au oprit înainte de a porni, poate ar fi fost mai uşor. M-am întrebat ce voi face dacă, dacă… m-a cuprins panica şi s-a agăţat cu toată forţa de mine, mi-a pătruns puternic în gânduri, şi n-a mai vrut să mă lase. Mă durea carnea ca şi cum duceam lumea în spate, toate celelalte sentimente, nesiguranţa, complexele, gelozia, confuzia, toate s-au adunat şi s-au transformat în frică. Spaima, ca o stare de spirit, ca o trambulină spre o realitate rece, aridă, ignobilă din care au dispărut visele cu care pot mobila viitorul, au rămas doar umbre. Încerc să evadez, mă întorc la amintiri, dar parcă mă îmbrac în haine rămase mici, totul strânge. E momentul în care nebunia începe, te lași pradă spaimei, speranța parcă nici nu există, sângele o ia razna, întreaga fiinţa se descompune, se destramă în faţa fricii. Panica, spaima ca un djun indian, ca un secret de hăuri, de zbor cu aripi frânte, ca un duh de miez de noapte, mă întorceam în mine ca într-o casă goală. Când spaima a încetat, a început neantul şi am cedat..

Nu am spus nimănui, m-am gândit că nu interesează pe nimeni rezultatul analizelor mele, şi credeam că este normal să fie aşa, știam că nu sunt decât un fir de nisip într-o clepsidră care curge şi celelalte firicele de nisip sunt interesate doar de curgerea lor. Îi iubesc pe cei din jurul meu, Dumnezeu mi-a dat inimă să-i pot cuprinde pe toţi (n-am cunoscut niciodată ura şi asta este un privilegiu pe care îl datorez lui Dumnezeu), dar nu ştiu, cred că şi teama de a afla că eu nu sunt aşa importantă pentru cineva cum este acel cineva pentru mine, m-a făcut să ţin totul ascuns, să mă izolez de colegi, de prieteni, să nu spun nimănui.

Peste o oră voi ști!

Am fost păcălită. Mi s-a spus că viaţa este uşoară….

Spune-ți părerea

comments

2 comentarii


  1. Interesant, misterios, placut, facil dar profund textul. Imi place! Te captiveaza, te invaluie in mister si….in final iti rezolva si dilema!

    Răspunde

Lasă un răspuns la Tuky Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *