Așteaptă-mă, voi veni!

Este banchetul de sfârșit de an. Bradul uriaș este împodobit în sala de festivități, ca în fiecare an. Este prima dată când particip, chiar dacă sunt aici, în institut de vreo doi ani. Nu știu, nu am avut până acum starea sărbătorilor petrecute în săli uriașe, cu lume multă, cu discursuri, cu toasturi, totul impozant, ostentativ aproape. Și acum mă simt străină de lumea asta de oameni prețioși, cu bilanțuri intenționat bombate, cu cifre ca păpușile gonflabile devenite uriașe peste noapte, la final de an. Nu am vrut să fiu parte până acum din lumea asta în care unii se vor, se cred importanți pentru un discurs ales cu grijă, pentru un toast aranjat de subalterni cu cuvinte alese, să nu supere, doar să gâdile acolo unde este cazul. Îmi plac sărbătorile simple, nestudiate, cu mese țărănești, cu miros de sarmale și cozonac, cu oameni dragi în jur, fără pretenții de icre negre, caviar, somon fume, mozzarella și macarons cu fântâni de ciocolată. Îmi plac oamenii simpli, oamenii dragi, cu care poți să împarți o pâine, o bucată de brânză și o roșie când nu ai altceva în frigider. Nu am vrut să împart Crăciunul cu altfel de oameni decât sunt eu învățată, dar m-am hotărât anul acesta să particip, din mai știu eu ce motive masochiste, pentru o clipă în plus cu Tu,Dor! M-a rănit indiferența lui, răceala lui, dar nu știu, este ca o vâltoare ce mă atrage în mijlocul ei. Am intrat, nu-l văd, nici nu-l caut, dar îi adulmec parfumul, îl simt într-un colț.

Sunt obosită, am luptat toată noaptea cu sentimente contrarii. Îl iubeam și nu-l iubeam, ură nu pot să pun în loc. M-am hotărât într-un final să merg la banchet. Îl evit, dar îl simt peste tot. Mă învârt printre colegi, mai râd, dar râsul este fals, mai zâmbesc, dar zâmbetul e mască pe fața mea.

La un moment dat, vine către mine și îmi cere o cutie de chibrituri, caut în geantă, găsesc, îi întind cutia. Când o apucă, degetele lui prind degetele mele, o atingere fugară, ca o adiere. Dar adierea stârnește vifor în mine. Nu vreau să vadă ochii mei, mă îndepărtez cu genunchii instabili. Parcă acum am învățat să merg. La un moment dat pleacă. Dacă el nu mai este, vreau să plec și eu. Îmi iau haina ușor, să nu mă vadă nimeni, mă strecor ușor pe ușă și fug. Înainte, trec pe la biroul lui, vreau să-i spun la mulți ani, să-i urez ceva, să nu plec goală de tot. Dar ușa mare este închisă. A plecat. Mașina lui nu este în parcare. Sunt goală de tot. Iar lupt cu mine, nu reușesc să mă înving.

Seară îi scriu un mesaj pe telefon, nu am curaj să-l sun să-i aud iar vocea rece: ”am vrut doar să vă spun la mulți ani, dar ați plecat”. Îmi răspunde: ”Te-ai grăbit. Eu am revenit la 15.20 Mâine sunt acolo. Poimâine sunt acolo. Nimic nu este întâmplător!”

Banchetul este semnul începutului de vacanță pentru cei mai mulți dintre noi. Mă învăţasem cu ideea că începe vacanţa, sau încercam să mă învăţ cu ideea, intrasem într-o inerţie, mă trezeam, cafeaua de dimineaţă, apoi la institut, iar acasă, uneori antrenament, altădată vreo emisiune, o carte, un sudoku, înainte de culcare Animal Planet şi acum vacanţă. Uitasem, îmi spuneam că vine moşu’, că o să dorm, că o să citesc, că o să fiu cu amândoi copiii şi ce lupte cu perne o să facem şi aş fi vrut să recitesc Gargui şi să văd filme, îmi pregătisem „O viziune a sentimentelor” a lui Nichita Stănescu.. şi ..şi … dar toate  aveau o plată, totul fără el şi o umbră se lăsa peste bucuria Crăciunului.

Sunt atât de obosită şi am atâta nevoie de somn, am nevoie să mă ascund în somn.

Nebunia de peste tot, puhoi de lume, pe străzi, în magazine, oamenii ar trebui să simtă bucuria Crăciunului, dar se ceartă, își taie calea, scot capul pe geam, se înjură, toți au înnebunit. Ce o însemna? Închid ochii, ascut celelalte simţuri, sălbăticiunea din mine încearcă să vorbească cu trecutul, cu prezentul, cu viitorul, ce a fost? ce este? ce va fi? Lumea în loc să facă pace, au pornit războaie în magazine! Parcă vine sfârșitul lumii. Nu ştiu cine a zis, parcă Lema lui Thomas se cheamă: orice chestiune neadevărată devine adevărată prin consecinţe! Iar consecinţele au luat-o înaintea evenimentelor. Lumea a înnebunit, unii îşi cumpără lucruri de care nu au nevoie, alţii îşi fac provizii pentru zile negre. Parcă totul este schimbat în jurul meu, bine, cred că oamenii erau răi, ciudați şi înainte, unii, nu toţi, şi alţii lacomi şi alţii avari, dar acum îi văd peste tot şi în faţa mea, şi la televizor, pe net, pe blog.

De câteva zile îmi cânt în gând versurile „Păsării Colibri”

„Când oprit la o răscruce 

Drumul nu ştii să-l prezici

Ţine minte …că sfârşitul nu-i aici!”

Când am plecat de la institut, mi-am promis cu lacrimile în barbă că nu mai vin până în ianuarie, cum să plece fără să-şi ia la revedere. Nu, promit, promit că nu mai calc pe aici, mi-am promis, mi-am dat cuvântul, totul până când am primit mesajul, cum adică nimic nu este întâmplător? Cum adică să mă duc mâine sau poimâine să ne luăm la revedere. Da, bineînţeles! Voi veni! Cu siguranţă! Toate planurile au căzut. Toate promisiunile de ieri s-au evaporat.

Da, voi veni, cu siguranţă voi veni…

Spune-ți părerea

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *