Bradul, toiagul Crăciunului

În copilăria mea, la noi în casă, bradul se făcea la începutul lui decembrie. Pe 3 decembrie era ziua tatălui meu, se aduna toată familia și așa se cădea, să-i întâmpinăm pe toți cu brad împodobit. Și apoi, de ce să nu ne bucurăm o lună întreagă de aerul de sărbătoare? De ce numai câteva zile? Aveam casă înaltă, mare, spațioasă și căuta tata cel mai mare brad, era un răsfăț permis doar o dată pe an. Muncea o jumătate de zi să cioplească tulpina astfel încât să intre în stativul metalic, și acesta făcut special pentru casă mare. Nu avea un loc stabilit, într-un an îl așezam în hol, între cele două fotolii, alt an, în sufragerie, uneori, la mine în cameră, lângă geam. Nu conta locul unde îl așezam, dar momentul acela în care tata intra cu el în casă era semnul începutului iernii, dar nu iarna percepută ca frig, alunecuș, gheață și viscol. Era începutul sărbătorii. Bradul devenea stăpân peste casă. Nu aveam cine știe ce minunății de globuri, nici nu aveam pe atunci de unde să cumpărăm feeriile de acum din magazine. Aveam globuri terne, colorate mat, fără sclipici, aveam steluțe de hârtie colorată, făcute de mine la orele de lucru manual și cam atât. Pe măsură ce înaintam în decembrie, bradul mai prindea culoare. Mai pleca mama la București și găsea diverse bomboane ambalate sclipitor pentru pomul de iarnă, mai cumpăra tata artificii și lumânări, mai tăiam din hârtie diverse lampioane, le coloram, le așezam câte o lumânărică în mijloc și deveneau parte din brad. Bradul devenea parte din noi. Sărbătoarea putea începe. Eram pregătiți. Nu conta ce se întâmpla afară, uneori era viscol, alteori ploua, dar la noi în casă bradul, suveran în efemeritatea lui, în viața lui scurtă prin casa noastră, ne aducea o bucurie greu de descris. O lună, doar o lună, totul se învârtea în jurul lui. Orice găseam și avea sclipici era destinat lui. Orice poleială găsită, meșterită de mâna noastră și-o însușea. Orice tristețe o căpătam în afara casei, înăuntru o pierdeam, dădeam cu ochii de bradul falnic și tristețea dispărea. Uitam grija tezelor, nebunia mediilor, frica notelor. Acolo, lângă voievodul de o lună, ne scuturam îngrijorările, ne încărcam cu bucuria cadourilor, a cozonacilor, a scorțișoarei și vaniliei. Orice împodobire a bradului, nu era o simplă așezare pe crenguță a unui sclipici. Era o mângâiere, o alintare, vorbeam cu el, chiar dacă era de trei ori cât mine, era brăduțul meu, îi spuneam povești, îi citeam, ramurile sale îmi răspundeau răsfirându-se pe obrajii mei, vorbeam amândoi aceeași limbă, eram prieteni și toate ritualurile obișnuite ale zilei aveau loc doar în jurul lui. Mama și tata își beau cafeaua de dimineață lângă el, eu îmi făceam temele lângă el, repetam cu el, iar el îmi răspundea, mă ajuta, îmi dădea sfaturi. Rugăciunea de seară lângă el mi-o spuneam, la final, crenguțele mă mângâiau cu blândețe. Era bucuria mea de iarnă, oaza mea de căldură în mijlocul frigului, raza de soare dintre nori și ceață.

Când se terminau sărbătorile, tristețe mare se lăsa în inima mea. După Sf. Ion, trebuia despodobit și alungat din casă. Strângeam globurile cu lacrimile în ochi, îmi ceream iertare pentru sacrilegiul ce aveam să-l facem, era mai sărac, ramurile după o lună deja se scuturaseră, acele se îngălbeniseră, îl scoteam din casă, ușor să nu-l lovim, nu-l aruncam, îl așezam frumos lângă gard, până seara dispărea, devenea lemn de foc pentru vreo familie săracă. Imaginea asta cu brăduțul meu arzând mă usca, dar îmi povestea tata că în jurul lui, la căldura împrăștiată de el în jur, stau copii săraci, frecându-și mâinile de frig și asta îmi ușura puțin durerea pierderii din fiecare ianuarie.

Spune-ți părerea

comments

Un comentariu


  1. Sufletul se incarca mereu in fiecare sarbatoare cu cele mai frumoase amintiri luna Decembrie are farmecul celor mai frumoase sarbatori,bucurie,veselie cat cuprinde…in sufletele fiecaruia dintre noi se petrece transformarea apoi se asterne tristetea pentru ca se consuma prea repede momentul de sarbatoare sfanta…si totusi eu am descoperit ca pot fi fericit cand adorm citind o carte sublima pentru mine Taina inceput de poveste …multumim cu drag Cristina Mihaela Barbu !

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *