Bunicul

Aşa îi ziceam când vorbeam de el. De fapt, îi ziceam tataie. Cred că era cel mai crunt om pe care l-am cunoscut vreodată. Îi bătea pe toţi cei din jurul său, pe copii, pe vecini, pe socri, pe cumnaţi, îi sărea ţandăra din orice şi sărea la bătaie, pe mamaie nu a bătut-o niciodată, nu putea să dea într-un om care sub ameninţarea pumnului lui mare, se chircea şi începea să plângă. I se făcea milă şi se întorcea cu spatele. Doar striga după ea: “Ia vezi tu….”. dar parcă şi tonul se mai îmblânzea.

La nepoți, însă, nu a ridicat mâna niciodată, în mine, nici vorbă să fi dat vreodată. Am fost sufletul lui din prima clipă. Când a ieşit mama din spital cu mine în braţe, m-a dus la tataie să mă vadă, el era şeful de clan. Tot neamul lui, părinţi, fraţi era neam de oameni blonzi, eu semănam cu mama de când m-am născut, eram neagră şi cu părul lung, „un boţ de carne negru şi păros…”.., tataie m-a luat în braţe şi din clipa aceea, m-a iubit cum cred că inima lui de om crunt, învăţat să controleze totul în jur, nu a iubit niciodată.

Îmi zicea „chinezoaica lu’ tataie”. Când am crescut, îmi povestea mereu ziua când am ieşit din spital, ziua când m-a ţinut pentru prima oară în braţe:. „te ţineam în palmă” şi îşi făcea palma căuş să-mi arate cât de mică putusem fi. Încremeneam ore în şir sub căldura poveştilor lui despre mine. Aveam sobe la tataie în casă, şi iarna, când termina lucrul (muncea mult tataie), ne aşezam amândoi pe blăniţa argăsită de el, cu păpuşile cumpărate de el (la el în casă era o necinstire a muncii lui, a dragostei lui să mă joc cu alte păpuşi, el nu spunea asta, dar eu îl iubeam atât de mult încât simţeam că nu se cade să mă joc decât cu jucăriile cumpărate de el), şi începeam poveştile: „ia spune, tataie, cât eram de mică”, şi palma lui, care mi se părea uriaşă, se făcea căuş cât să mă cuprindă pe mine la începutul vieţii.

Când aveam trei luni, a trebuit mama să plece de lângă mine. Câteva ore, nu mult. Nu mi-o aduc aminte, sigur, dar o simt, leoaică însângerată, cu puiul agăţat în dinţi. M-a lăsat cu tataie. Am început să plâng şi tataie, înnebunit, convins că plâng de foame, m-a luat în braţe şi a coborât cu mine la bucătărie. Îmi lăsase mama, sunt sigură, lapte pentru astfel de clipe, dar tataie convins că laptele este un moft, că oamenii se fac oameni mâncând sănătos de toate, îmi dă ce a găsit prin frigider: spanac cu sos de roşii. Trei săptămâni am stat în spital, între viaţă şi moarte, deshidratată, desfigurată de temperatură şi dureri. Trei săptămâni a stat tataie la poarta spitalului, stâncă de neclintit afară, vifor înăuntru şi, povestea mamaie, că singura dată, până atunci, când nu s-a certat cu doctorii, cu portarii, cu stihiile din jur, îi era teamă că nu se vor mai ocupa de mine, că-mi vor face rău. Dacă tataie a crezut vreodată în Dumnezeu, dacă şi-a îndreptat vreodată ochii spre cer, dacă a spus vreodată „te rog, Doamne!”, atunci a fost.

Prima mea amintire despre viaţă, este cu bunicul, şi este tristă. Tataie a plecat la băi. În fiecare an, primăvara, pleca. Toată copilăria mea, am încadrat totul, toate evenimentele, în raport cu săptămânile de băi. Totul se petrecea înainte sau după băi. Nu conta nici revelionul, poate doar Sf. Vasile, sau poate doar Crăciunul mai putea concura cu luna de băi. În general, era luna Mai. Lună tristă pentru mine. Îmi făceam bagajul şi mă mutam cu părinţii. Îmi făceau toate voile, toate mofturile, mâncam clătite zilnic, umplute cu dulceaţă de vişine făcută de mama, mă duceau la Cinema, tata mă lua la şcoală la disecţii pe şoareci, dar nimeni nu se compara cu tataie. Tataie pleca întotdeauna singur, întotdeauna la Felix. Târziu, după ani de zile, a primit mamaie, din greşeală o scrisoare de la Suzana, iubita de patru săptămâni, din fiecare an a lui tataie, deşi cred că a ştiut din totdeauna. După cum cred că ştia şi de iubita de peste drum a lui tataie. „Cui faci tataie cu mâna?”, „la poştaş, tataie, că iar nu-mi aduse pensia”. Am crescut crezând că poştaşul aduce zilnic pensia, şi când am aflat că de fapt, pensia vine doar o dată pe lună, am ştiut şi că tataie avea o iubită peste drum. Cred că mamaie le-a ştiut pe toate, dar era frumos tataie, dintotdeauna, era înalt şi blond, cu ochii verzi şi mamaie era îndrăgostită de el, de mult, de când venise în poartă să o peţească. Îi spuseseră cei din sat, că Măndiţa are fată de măritat, şi îi tare cuminte. Era mamaie cu opt ani mai mare ca tataie, dar zicea că nu vrusese să se mărite până nu apare omul pe care îl visează în fiecare an de Bobotează, când îşi pune busuioc sub perna de fată mare. Când a venit tataie, a ştiut că el este. Cel care o va lua, o va întregi, o va lumina ca soarele şi o va trece în braţe pragul căsniciei. Dar o învăţase Măndiţa să nu se lase deodată. A întins mâna, a spus „sunt domnişoara Angela Radu-Mandicescu” şi a plecat ochii, cum învăţase la şcoala de menaj că se face. Era cuminte şi delicată şi lui tataie i-a cucerit inima. Dar nu pe toată. Şi nu pentru totdeauna. A pătimit săraca, a avut tataie iubite şi la 80 de ani, iubite tinere care veneau ademenite de banii lui. Era bogat tataie. Avea inimă largă tataie.

Şi când venea de la băi, era sărbătoare. Aprindea mamaie toate luminile. Se îmbrăca cu rochie de sărbătoare şi era singura dată în an, când auzeam cămăşile cum îi foşneau. Îşi lua mamaie juponul de tafta. Şi venea tataie, cu rochii pentru fetele lui, pentru toate nepoatele, dar pentru mine, avea mereu ceva în plus şi întotdeauna mă lăsa mai la urmă. Ştiam eu de ce. Mă întreba: „Cât îl iubeşti pe tataie?” şi deschideam braţele larg, dorindu-mi aripi să am în loc de mâini să pot larg, larg să le deschid şi crezând că tataie tot nu pricepe îndeajuns, adăugam: Până  la Doamne-Doamne te iubesc şi înapoi”…

În anul acela, de când am prima amintire despre viață, aveam cam 5 ani, a plecat tataie la băi. Mamaie a plecat la Constanţa, la tanti Uţa, sora ei. Înainte de a pleca, tataie l-a chemat pe tata şi l-a certat: „vezi să nu-mi uiţi fata la grădiniţă!”. Şi m-a uitat. Au uitat de mine cu toţii, pe tata l-au chemat la şcoală, mama avea încheiere de lună (zice ea acum, după multă vreme), şi eu singură în curtea grădiniţei, cu uniforma atârnând pe mine, cu un fes având un ciucure imens, în noaptea aceea, am dormit la doamna, dar n-a fost somn. Prima mea amintire despre viaţă…

Mai târziu, să fi avut vreo 10 ani, am spart împreună cu alţi copii, geamurile de la grădiniţa din faţa casei părinţilor, am ştiut că fac prostii, dar îmi aduc aminte de sentimentul pe care îl aveam, mi se părea că intru în viaţa atunci, că aparţin unui grup şi că trebuie să-i demonstrez loialitatea. Spiritul de clan, ar zice psihologii, turmă de oi, a zis tata şi a hotărât să stau două ore la colţ. Nu în genunchi, bineînţeles, nu cu faţa la perete, nu smirnă, era prea mult pentru el să dea o astfel de pedeapsă, în picioare, sau chiar în fund, jucându-mă. Imediat după prostia făcută, eu am fugit la tataie. Stătea pe aceaşi stradă, câteva case mai jos. A venit tata, pentru că apucase să rostească pedeapsa, dar cred că inima lui deja se înmuiase. Uitase deja greşeala. Dar apucase să spună şi aflase şi el că în faţa copiilor nu trebuie să cedezi. Săracul, de fapt, cedase de mult. Am stat două ore la colţ, dar cu tataie lângă mine. Ne-am jucat şi nici nu am ştiut de cele două ore. Puteau să fie 3 sau 4, a trecut timpul şi nu ca o pedeapsă.

Amintirile aproape că dau năvală, îmi aduc aminte când eram bolnavă, niciodată nu mă duceau la spital, eram bibeloul lor de porţelan şi mă puteam sparge. Chemau întotdeauna doctorul acasă. Doamne, şi ce răsfăţ pe mine, cum mă strâmbam când trebuia să iau medicamente şi tataie cu inima înmuiată, aştepta să iasă mamaie din cameră şi îmi arunca pastilele în sobă.

Sau îmi aduc aminte când mamaie fura de la tataie cheia de la casa de bani, nu voia nimic, doar că acele momente, indiferent cât de bolnavă eram, indiferent cât creştea temperatura, îmi aduceau lumină în ochi, avea tataie pânze pictate de Steriadi, de Iser, de Pallady, scoteam pânzele şi era sărbătoare. Apoi scoteam bijuterii, cărţi vechi, monede vechi, credeam că sunt clipe de care tataie nu ştie, dar privesc acum în urmă şi cred că tataie aşa cum îl cunosc, nu şi-ar fi lăsat cheia de la brâu, cred că se lăsa furat de cheie, doar pentru mine.

Îmi aduc aminte de o zi, aveam vreo 10 ani. Tataie dormea, eu îmi făceam lecţiile, desenam cu rigla figuri matematice înţelese doar de mine, mamaie lucra la gherghef, când o muscă rătăcită, aterizează pe obrazul lui tataie, mă ridic uşor, cu rigla în mână, mă apropii şi pleosc! cu forţa celor 10 ani, dau cu rigla peste obrazul bunicului să omor musca, a sărit tataie cât colo, cu ochii ieşiţi din orbite de puterea sperieturii, mamaie râdea: “Vasile, Vasile, degeaba ești ‘nalt cât bradu” şi hohotea în pumni, iar eu, uimită de efectul gestului meu, nu ştiam dacă trebuie să râd sau să plâng.

Mă rugam mereu: “ia Doamne din anii mei şi dă-i lui mamaie şi lui tataie”, şi îmi dădeam seama că, pe măsură ce anii treceau, puterile li se împuţinează.

“Stai liniştită, zicea, nu pleacă tataie până nu te faci mare” şi timpul trecea şi m-am făcut mare.”Stai liniştită, că nu pleacă tataie până nu te duci la casa ta!” şi iar mai treceau câţiva ani şi m-am dus la casa mea. “Vreau şi eu nepoţi şi după aceea mă mai gândesc la plecare!.”…au vegheat şi s-au rugat ca în jurul meu să fie linişte, ca în jurul meu şi în mine nimic să nu fie tulbure, când am crescut, când am fost la casa mea şi am avut copiii mei, bunicii nu au mai avut răbdare. Au plecat liniştiţi, cuminţi, unul după altul…

Spune-ți părerea

comments

9 comentarii


  1. 🙂 ei, vezi, cat era el de aspru, cu cei mult prea dragi, se imbuna numaidecat! 🙂
    te iubea mult prea mult, de aia si clipele la spital, asteptand cumintel acolo. E asa placut sa ai amintiri..

    Th3Mirr0r

    Răspunde

  2. Da, am multe amintiri legate de tataie. Si de tataia de la Gorj. Au lăsat mult gol în urma lor, când au plecat și mamaile și tataii. Ce să mai vorbesc de mama și tata. Și acum aș vrea să le mai dau câte un telefon să le spun ce fac!

    Răspunde

  3. Las’ ca s-or regasi sufletele, pe cealalta lume, pan’ la urma!..
    si oricum, [ca o parere personala – ca sa i-o sustin si pe a lu’ Johnny], cei de acolo mai vegheaza inca, asupra-ne…
    asa ca is firicele din ei si cu noi, cei ramasi ice-n iasta lume..

    Th3Mirr0r

    Răspunde

  4. Frumos spus! Și da, cred în asta! Mirror, dacă ai fi lângă mine, te-aș strânge în brațe!

    Răspunde

  5. unii vor sa imi dea cu o piatra-n cap, altii, sa ma inchida intr-un ospiciu, 🙂 si cativa, sa ma stranga in brate. Bine ca mai sunteti voi, cei din urma!..

    Th3Mirr0r

    Răspunde

  6. De ce ar vrea cineva să dea cu piatra în cap unui om atât de sensibil? De ce să închizi într-un ospiciu, un poet? Dar cine știe? Și poezia se scrie după ce ai trecut prin viață, ai cunoscut și ai iubit, ai cucerit și ai părăsit. Sunt convinsă că cei mai mulți sunt cei din urmă!

    Răspunde

  7. Scumpa mea, eu tot ce scriu, voi a lasa poporului roman, pe care l-am iubit. Ofranda pe mormantul stramosilor mei, de-a pururi!.
    Sa spunem ca cei cu care intru in contact, nu is asa de… cum sa ii numesc?! prea incantati de multe, in privinta mea?!..
    Lasand acum partea cu arta, la o parte, referinta facand la planul social/interactiv,
    Eu sunt [in anumite situatii] cu mult peste perceptia multora, asadar, adesea, asprimea are un rol decisiv, ironia, un rol incisiv, iar incoruptibilitatea, un factor cheie. Sa spunem ca interactiunea mea cu societatea are niste limite, impuse de mine, datorita unor circumstante…
    As putea sa ma integrez oriunde, insa nu fac asta. Raman in solitudine, exact ca in poemul lui LI BAI, „Question and answer on the mountain”
    In rest, eu doar apartin lumii din simplul motiv ca nascutu-m-am pe-acest pamant. Altfel, as apartine, partial. Insa eu, unul, am spus mereu, drept un citat personal: „Trăim aici pe Pământ, dar adesea ne regăsim ca trăind în lumi separate”..

    Th3Mirr0r

    Răspunde

  8. Trăim în lumi separate, dar lumile, uneori se întâlnesc! Nu cred că există vreunul dintre noi care să placem la toți. Mi-am început viața profesională dorindu-mi din suflet să accept pe fiecare așa cum este, să mă fac că nu văd, că nu aud, am înaintat în vârstă și nu-mi mai pasă. Nu pot fi așa cum vrea fiecare să fiu. Și am ales să fiu doar EU.

    Răspunde

Dă-i un răspuns lui Cristina Barbu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *