La începutul clasei a 2-a, doamna învățătoare s-a pensionat. Anul școlar începuse deja și hotărârea doamnei a luat-o prin surprindere pe directoare. A trebuit să ia o soluție rapidă și a luat-o pe cea mai rea pentru noi. A unit cele două clase într-una. Am ajuns astfel la un învățător. Am rămas împreună un an, apoi au găsit o învățătoare suplinitoare, ne-au separat, la începutul clasei a patra suplinitoarea a plecat, a venit o altă suplinitoare, pentru ca în clasa a 5-a să ne unească și să ne despartă prin tragere la sorți, ca pe niște oi. Mă rog, timpurile. Tata era profesor la altă școală, dar îl cunoștea pe învățător, îl chema Mergea, și tata refuzase atunci când m-au dat la școală să mă dea la clasa lui. Învățătorul era un orgolios, pe cei ”ai lui”, cum le spunea celor pe care îi avusese de la început, îi lăuda, le dădea note mari, organiza excursii numai pentru ei, cu noi însă, era un alt om. Învățase călcâiul lui Ahile al fiecăruia și se folosea de punctele slabe ale bieților copii! Eu, de exemplu nu știam niciodată cât fac 7 X 8. Se plimba printre bănci, preda lecția nouă sau asculta pe cineva la tablă și brusc se oprea în dreptul unuia din cei nou veniți și îi punea întrebarea fatală. Avea o vergea subțire, lungă, de multe ori era cu două bănci în spate și punea doar vergeaua pe umărul celui vizat. Când îmi venea rândul, mă întreba repede: ”7 X 8?” răspunsul venea reflex: 48. Dacă mă lăsa să mă gândesc aș fi știut cu siguranță răspunsul, dar luată prin surprindere mereu, acesta era răspunsul meu. Nu accepta timpi de gândire, de multe ori ne lăsa pe câte unul în pace două – trei săptămâni, apoi brusc deveneam țintă. La fiecare răspuns greșit, ne scotea în fața clasei, făceam degetele mănunchi și ne lovea peste ele până obosea, în funcție de cât de mult ne ura. Da, așa am cunoscut ura și cu fiecare bătaie, pierdeam o parte din copilărie. Inima mea de șapte ani a învățat prima oară, nu ura, era prea mult pentru un copil curat, dar încrâncenarea, frustrarea. Sunt semne ale pierderii unor clipe de copilărie. Frustrarea, încleștarea, teroarea pe care o simțeam dădea la o parte inocența, cumințenia, naivitatea. În acel an, nu am ieșit în pauză, nu am simțit bucuria clopoțelului, a vacanțelor, a duminicilor. În schimb, seara, după rugăciune, cu conștiința unui lucru rău pe care-l făceam și de aceea îl făceam în trecere, rapid, șoptit, parcă mă și deziceam de ceea ce făceam, după ce mă ridicam din genunchi, mă rugam să i se întâmple ceva învățătorului și să nu mai vină la școală. Așa fugea copilăria din mine, fără să știu asta, fără să vreau asta.

Apoi, aveam vreo opt ani. În casă mirosea a cozonac, a vanilie, a scorțișoară. Era seara Ajunului. Afară era zăpadă așternută cu câteva zile înainte, apoi se oprise și dăduse înghețul. Mama nu mă trimitea pe astfel de frig nicăieri, cum îi lipsea ceva, se ducea tata. Era piața la doi pași, dar ghețușul format o speria pe mama și îi era teamă să nu-i cadă odorul. Așa că stăteam liniștită, mai schimbam ceva în pom, mai luam un glob mai vechi și-l ascundeam, mai aduceam altul mai frumos la vedere. Citeam povești de iarnă, fusesem dată de la șase ani la școală, citeam bine deja, venise vremea cărților colorate, a poveștilor nemuritoare, a basmelor lui Ispirescu, a Șeherezadei. Eram înfierbântată de emoția cadourilor, îmi promisese tata că vine moșul, că o să-l văd în carne și oase dacă termin trimestrul I cu note de zece. Mare lucru! Doamna învățătoare nou venită în clasa a treia, era mult prea bună, am terminat cu zece și, firesc așteptam moșul. După ritualul poeziilor, al sfaturilor, al mângâierilor pe cap, moșul a plecat și eu, năzdrăvancă fugind de la o jucărie la alta, de la o carte de povești la alta, am vrut să-i arăt tatei ghiozdanul primit. Am încercat să intru la el în cameră, dar ușa era închisă. M-am uitat pe gaura cheii și l-am văzut pe tataia de la Gorj dând jos o pereche de pantaloni roșii, nu mai avea barba de vată, doar pantalonii pe care parcă-i văzusem la moș. Am stat stană câteva clipe, aflasem un secret? O taină ținută sub cheie de toți? Neștiută doar de mine? Dar tata, care a înțeles momentul, a venit, mi-a luat ghiozdanul nou primit, l-a lăudat, l-a pipăit și m-a întrebat dacă i-l dau lui. Vâltoare a fost în mintea mea atunci, păi dacă ei știau cine este moșul, de ce nu i-a cerut un ghiozdan? Un moș din neant nu știa dorințele noastre, dar tataia dacă era moșul le putea lesne afla. Și mintea de copil a cedat, am văzut altceva pe gaura cheii și nu am înțeles eu! Moșul era un Moș, același pentru toți, în niciun caz tataia. Fără să vreau, câteva clipe, necunoscând taina, am pierdut copilăria. Dar s-a întors când am alungat, conștient? inconștient? gândul ce m-a îngrijorat!

Apoi o parte din copilărie am pierdut-o când am omorât iedul mamaiei, vrând să-i fac o bucurie și făcându-i baie rece imediat după născare. Jalea din mine a alungat multe zile copilăria, neputința, regretul nu erau ale copilăriei, știam că urcasem o treaptă pe scara spre maturitate.

Și mare parte din copilărie am pierdut-o când a murit tataia. Stăteam pe marginea gropii, nu înțelegeam nimic, vedeam doar plânsul din jur, auzeam bocitoarele, dar când primul bulgăre de pământ a fost aruncat peste lada de lemn ce nu știam ce este, am înțeles, fără să percep ce este moartea, că nu-l voi mai vedea niciodată pe tataia.

Am pierdut copilăria când babele l-au alungat cu pietre pe Ionică, fiecare lovitură simțind-o și eu, undeva adânc, pregătindu-mi o coacere timpurie, am știut că și dacă n-a murit, nu-l voi mai vedea nici pe Ionică vreodată.

Am pierdut copilăria când a murit mamaie și tataie de la oraș, bucăți din mine s-au împrăștiat în zare, căzând din ele și peste mormântul lor, dar copil cu adevărat am încetat să mai fiu vreodată, la moartea părinților mei, când am știut că niciodată nu le voi mai zice: săru’ mâna tăticule, săru’ mâna mămică! Am simțit că nu mai sunt copil când am știut că nu mai sunt copilul nimănui!

Spune-ți părerea

comments