Când erai, dar nu erai…

Treceam prin aceleași stări de zeci de ori, aproape că învățasem ordinea în care se derulau, anticipam starea următoare, uite, acum va fi iar mai ușor, apoi vine iar greul, mă va copleși, voi vorbi singură, voi plânge. Învățasem ordinea, învățasem stările, sentimentele pe care trebuia să le trăiesc la fiecare etapă, deveneam regizorul propriei mele vieți, îmi urmăream filmul, mai retușam, mai schimbam o scenă, mai adăugam un plâns, mai ștergeam un râs. Cel mai tare mă durea faptul că orice trăisem cu tine, trăisem doar o dată. Nimic nu se repetase. Un singur sărut! O singură chemare! O singură dată când îmi șoptisei ceva, în derivă, năvalnic. Chiar dacă la cer mă ridicasei de mai multe ori, fiecare ridicare era altfel, fiecare atingere era altfel, fiecare privire la fel, era altfel. Nimic nu se repetase, deși atât îmi dorisem asta la vremea aceea! Atunci, era nedrept ca stările astea să se repete! Seara era cel mai greu. Imaginea ta se reflecta în mine ca într-o oglindă, rămânea desenată acolo, așa cum rămânea desenat chipul tău pe geamul din față, după ce ieșeai din laborator. Atingeam fereastra, mă făceam că mă uit afară, mângâiam chipul, cicatricea, buzele, mă făceam că sunt atentă, foarte atentă și în treacăt, puneam buzele mele peste buzele tale. Așa și noaptea, imaginea ta în mine, apărea ba pe mâini, ba pe coapse, ba pe șolduri, ca un tatuaj imens, atingeam locul și dispărea, intram în sevraj, durerea devenea difuză, se împrăștia peste tot, nu mai știam ce mă doare, nu mai știam dacă mă doare corpul, carnea, inima, plămânii, sângele sau dacă mă durea ceva în interior. Ca și cum, când se lăsa seara, deschideam o ușă și lăsam durerea să intre, să se instaleze pe unde găsea loc. Și găsea. Găsea fără să facă eforturi, și parcă seara nici eu nu puteam să mai fac eforturi s-o gonesc. Într-o noapte, m-am ridicat din pat, am tăiat plasturi, fășii, fășii, mi-am pus peste tot, pe piele, pe unde simțeam că sunt uși care lasă dorul să intre. M-am îmbrăcat în plasture, m-am înfășat, am dat cu spirt, eram singură, mă simțeam singură, dar era ceva obișnuit, și când eram cu tine, de cele mai multe ori mă simțeam singură. Când treceai nepăsător peste trupul meu, când eram, dar nu eram, când erai, dar nu erai. Singurătatea era și ea o stare repetată, o cunoșteam, dar îmbrăcată în plasture, parcă mă izolam, singurătatea devenea carceră, în loc să mă curăț, mă îmbibam în dor, doar dor, nu mai exista respirație, nici puls, nici Pământul nu se mai rotea. Totul încremenea. În altă noapte, încercam leacuri băbești, beam ceaiuri, tincturi, spre dimineață, epuizată, mă legănam, aș fi vrut să pot să mă iau singură în brațe, eram doar un copil ce avea nevoie de căldură. Nu scăpam de tine, erai ca un deochi și luminată dintr-o dată, mi-aduceam aminte de leacurile bunicii, închideam ochii și cântam: ”fugi deochi dintre ochi, fugi din carne, fugi din piele, și mă lasă luminat, ca argintul strecurat, ca roua de câmp, ca ziua de m-am născut!”

Într-o seară, nu ți-am mai căutat mâna lângă mine, într-o dimineață, nu ți-am mai dat senină ”bună dimineața”, gândul n-a mai zburat spre tine, a rămas în cuib toată ziua. Am știut atunci, nu eu te pierdusem, tu mă pierdusei.

Spune-ți părerea

comments

4 comentarii


    1. Mulțumesc mult, Geo! Toată viața trebuie să pui în balanță câte ceva! Să uiți sau nu, să iubești, sau nu, să trăiești, sau nu!

      Răspunde

  1. Expresia trairilor tale reale sau imaginare, este fantastic de bine scrisa! Daca vibrezi cand citesti asta e suficient si, crede- ma, vibrezi. Felicitari!

    Răspunde

    1. Mulțumesc din suflet, doamna Violeta Scrociob, dacă vibrația asta o simte și un artist atât de delicat ca dumneavoastră, mă simt onorată. Dacă un singur om vibrează la cuvintele mele, atunci nu mă opresc din scris! Vă mulțumesc!

      Răspunde

Dă-i un răspuns lui Violeta Scrociob Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *