Ceva ce nu pot să-i spun pe nume

Astăzi nu trebuia să mă duc la institut, mi-am luat o zi liberă, am avut ceva treabă de rezolvat de dimineață, iar după masă aş fi vrut să mă odihnesc. Spusesem ieri, când am fost să lucrăm la studiu că nu mă duc şi el ştia. După ce am rezolvat problemele, destul de repede, m-am întors acasă, am încercat să dorm, m-am zvârcolit, m-am răsucit şi apoi nu ştiu, o reacţie de moment, un impuls de o clipă, m-am îmbrăcat şi am plecat la institut. M-am dus zburând, era ceva, o ață fină ce mă trăgea spre acolo. Am trecut zâmbindu-i teiului, mângâind banca, atingând în treacăt florile apărute printre buruienile din jur!

Când am intrat în laborator, era întors cu spatele şi când a auzit uşa, s-a răsucit puţin şi a dat cu ochii de mine.

Atâta lumină a apărut dintr-o dată în ochii lui, atâta bucurie, inconştientă şi copilărească bucurie. Habar nu avea că atunci, în acele momente s-a lăsat mai citit de mine ca niciodată, iar eu, Doamne, iartă-mă că spun asta, iartă-mă că trăiesc asta, am simţit că mă îndrăgostesc de lumina din ochii lui cenuşii, de bucuria lui că mă vede.

Au fost câteva momente în care a tăcut totul în jur, nici păsările nu au mai ciripit, nici norii nu au mai trecut pe cer, totul s-a oprit din mers pentru o clipă şi apoi, brusc, el a zâmbit şi eu am simţit că obrajii îmi iau foc, urechile îmi ardeau, eram descoperită în faţa tuturor, şi eu, şi el, parcă scrisesem pe un banner uriaş sentimentul meu din clipa aceea, parcă eram vulnerabilă, parcă eram prea vulnerabili în faţa tuturor, parcă toată lumea ştia, şi era firesc să știe, lui nici nu-i păsa.

Doamne, ce am vrut să spun? Ce ştia toată lumea? Ce ştia el? Şi eu nu ştiam? Sau nu voiam să recunosc?

După toată bucuria din acele clipe, a urmat ca un duș cu apă rece, trezirea. M-am speriat îngrozitor de toate sentimentele mele. Am bâiguit că am uitat ceva acolo, în laborator, m-am făcut că am luat ceva din niște sertare și am fugit. Pe coridor se auzeau tocurile mele, zgomotul se propaga în toate părțile, parcă era un taifun care mă prinsese în mijloc, peste tot în jur, zgomot de tocuri alergând. În spate, l-am auzit strigând: Taina! numele meu sună altfel pe buzele lui, dar nu m-am întors! Am alergat până la mașină, de ce fugeam, de cine fugeam, de el? De mine? Cheia nu se răsucea în contact, mâinile îmi tremurau, genunchii tresăreau, inima bătea cu putere. Sau se oprise? Nu știu cum am ajuns acasă, nici nu știu pe ce drum am ajuns, ce cale am ales, doar în fața casei am realizat că sunt acasă. M-am ascuns pe un fotoliu, stau și acum acolo, îmi țin picioarele strânse la piept, mă legăn precum copiii mici, pierduți pe lume. Nu vreau să deschid nimic, nicio pagină, nu vreau să scriu nimic, mi-e teamă de ceea ce aș putea scrie, mă apropii, mă atrag paginile albe, apoi fug la adăpostul fotoliului adânc. Nu vreau să scriu nimic, nu vreau să citesc nimic din ceea ce scriu.

Au urmat zile în care am plutit între două lumi paralele, mă vedeam oglindită între mai multe oglinzi paralele, se strângeau pe măsură ce timpul trecea și eu prinsă la mijloc, între oglinzi, parcă mă striveam eu pe mine.

El, la institut, acelaşi, eu, în aparență, aceeași, dar trăim o complicitate de care numai noi ştim.

El, serios, el vorbind la un seminar, în fața studenților, el, tăcând, ascultând pe altcineva, el, aruncându-şi în treacăt privirea spre mine, el ridicând tonul la Madam, el, contrazicându-se cu șefa, el, el, el… şi la un moment dat, în mijlocul seminarului, cu atâția de față, colegii mei, studenții, se întoarce la mine şi îmi zâmbeşte, cu toată faţa. Nu! Cu toată inima, cu el tot. Pe mine, extraterestrul acesta venind de pe alte planete, mă exasperează, mă dezarmează, s-a trezit de dimineaţă, a văzut cum sunt aliniate planetele și ce și-a zis, hai să-i arăt eu ei ce pot eu să fac, aveam impresia că se uită toţi la mine, iar eu bâlbâindu-mă, eu roşie toată, eu tremurând cu inimă cu tot, deschisă în fața tuturor la un fermoar ce dă spre suflet.

Doamne, ce este cu mine?

Eu nu sunt prea pricepută la lucrurile astea, îmi este teamă, aş fugi şi aş sta şi el parcă mă alungă şi parcă mă cheamă. Și dacă totul este doar în capul meu? Eu nu mă pricep la astea, sunt jocuri străine de inima mea.

Fereşte-mă Doamne, apără-mă! Sunt jocuri de care nu vreau să ştiu, mintea mea vrea drame şi nu ştiu de unde să le scot? Stau în fața oglinzilor care mă strâng și îmi strig: Păi dacă vrei drame, citeşte! Sunt mii de cărţi, mii de drame, uită-te la un film, plângi şi satură-te de drame, dar nu le scoate din senin, nu le căuta în inimă, nu te juca cu focul, nu te juca cu iluzii, nu vinde vise deşarte, nu  cumpăra vise deșarte, te vei răni, te va răni, nu-ţi da speranţe, nu-ţi construi castele de nisip, nu te arunca cu capul înainte, focul arde, visele rănesc, iluziile dor, nu te pricepi la astfel de jocuri.

Da, mă încurc în iluzii care există doar în mintea mea, totul este o copilărie şi chiar dacă el încearcă o complicitate, chiar dacă simte aceeaşi tensiune în aer, este bărbat, se joacă cu mine, mă vede naivă, mă simte naivă şi se joacă cu mine.

Doamne, eu cred că se întâmplă ceva și nu pot să spun pe nume.

Spune-ți părerea

comments

3 comentarii


  1. Iluziile sunt bune intru aflarea adevarului. Oglinzile reflecta sau deflecta. Sunt doar proiectii.
    Stii, uneori statea cate o vrabiuta pe langa un pom si privea spre suratele sale. Sadea ore in sir, iar la amiaza, isi spune ea: „of, daca dadeam din aripi, eram si eu in pom”…
    concluzia?

    Th3Mirr0r

    Răspunde

  2. Fiecare cred că are momente în care-și spune: of, dacă dădeam și eu din aripi eram sus! Frica, teama de ridicol, eticheta, societatea, toate ne sunt împotrivă câteodată. Putem depăși toate astea? Depinde de fiecare, de cum am fost crescuți, de cum ne percepem, de cum ne vedem în oglinzile acelea.

    Răspunde

  3. Ca sa depasim momente cruciale ale vietii noastre, trebuie sa ne cultivam credinta, apoi, sa o si intretinem. Vad in juru-mi o multime, care dau citate din carti – si fraze frumoase, pompoase, care iti promit marea cu sarea daca gandesti nus mai cum – si tot asa- insa, realitatea e ca marea majoritate a celor care vin cu astfel de fraze si carti se trag din randul celor care n-au gustat nimic din punctele 1 si 2 mai sus mentionate. Devine jenant sa crezi aberatiile unora, in detrimentul faptelor Reale, care iti pot impartasi persoanele din jurul tau. Cel mai greu e cand testezi din toate cate ceva si Stii ce inseamna sacrificiul. Nu putem sa credem in iluzii. Doar ajutandu-ne de iluzii, devine accesibila o alta cunoastere. Autodepasirea, o lupta constanta, a omului. Egalitatea, un precept demn de toata consideratia. Cand se raporteaza totul la altitudine si atitudine, dezechilibre…

    Th3Mirr0r

    Răspunde

Lasă un răspuns la Cristina Barbu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *