Cicatricea, poveste despre viață

Dacă m-ai lăsa să pun capul pe pieptul tău, poate te-ai liniști, sau să mă sprijin de fruntea ta acolo unde ascunzi cicatricea după șuvițele de păr. Lasă-mă să te ating, lasă-mă să-ți descopăr ridurile, povestesc atât de frumos despre viața ta, despre durerile tale, lasă-mă să-ți dezgolesc fruntea de nori, să-ți dau șuvițele la o parte, lasă-mă să-ți văd cicatricea, să-ți spun cât de frumoasă este, lasă-mă să-ți arăt că urma rămasă poate spune o poveste, poate vorbi despre o luptă, o luptă cu moartea, lasă-mă să-ți ascult cuvintele despre supraviețuire, bătălie, cădere, ridicare, victorie, Dumnezeu, arată-mi cicatricea și lasă-mă să-mi pun buzele acolo, sigur sărutul meu te va întări, habar nu ai ce putere am în dragoste, voi pătrunde dincolo de cicatrice, dincolo, și o voi vindeca…

Vorbești, îți urmăresc buzele frumoase, râzi, se zbate o pasăre în colivie, nu, e inima mea, te urmăresc, nu știi, cunosc fiecare urmă a ta, tu vorbești, eu te ating cu ochii, îți răscolesc părul, îmi plimb privirea peste tine, te cuprind și acolo unde ochii nu ajung își aruncă gândul ocheada, pornește gândul și duce mai departe ce ochii nu pot face, privirea coboară, se strecoară printre nasturii de la cămasă, apoi gândul dă cravata la o parte, desface nasture cu nasture, gândul pune palmele pe pieptul tău, e cald, e ca acasă, e liniște, o pasăre se zbate și acolo la tine, altă inimă? Aceeași? Poate că în pieptul tău și-au înfipt unghiile mai multe femei, nu știu, nu vreau să știu, dar știu sigur că acolo mi se înfig mie ochii când nu ești atent, ca unghiile femeilor din trecut. Gândul e glonț din pușcă, oprește-l de poți, deja aș vrea să-ți văd gestul cu care arunci cămașa, seara, după o zi de muncă, aș vrea să fiu de față când dai bretonul la o parte, nu te mai ferești, lași cicatricea în umbra serii, fruntea ta rămâne fără mască, aș vrea să te privesc, să te mângâi, să te ating. Atât! Nu contează ce culoare au ochii mei, sunt ochii cu care-ți privesc cicatricea, ce formă are gândul meu, este fum, este lângă tine seara,  când tu îți arunci cămașa după o zi de muncă.

Acolo, în spatele cicatricei ai închis o lume întreagă, ca după zăbrele de fier, în spatele cămășii altă lume, închisă și ea, dă-i drumul, vrea să plece spre mine, nu-i pune piedici, las-o liberă, ne întâlnim la jumătatea drumului, sau lasă-mă să ajung eu la ea, mă cheamă, mă strigă, nu-i pune căluș, întinde mâna spre mine, vin, nu-i pune cătușe, acolo vreau să ajung, acolo vreau să rămân.

Trupul tău este o pictură, o statuie, o artă, ai vreun semn din naștere? Tresare sub sărutul meu? Simți slăbiciunea mea în fiecare atingere? Simți cum te descopăr? Simți foc în venele tale? Simți pielea ta cum arde?

Nu te ascunde, trupul tău este atât de tânăr, cu toate semnele și cicatricele, cu riduri, vârsta ta nu este boală, șuvițele de păr alb ascunse printre cel negre sunt șuvițe din păr de adolescent, trupul tău tânjind acum după mâinile mele, poartă urmele tuturor femeilor care te-au iubit, și poartă urmele durerilor de care nu te-ai putut feri.

Iubesc bărbatul care ești,  nu bărbatul care ai fost, nu știu cum ai fost ieri, iubesc ce ești acum, nu știu ce erai odată, te-aș fi putut iubi oricând…

O să-ți umplu spațiul din jurul tău, o să-ți acopăr timpul, arată-mi cicatricea, arată-mi lupta ta cu moartea, arată-mi că ai învins, ai să vezi, după toată povestea ta, cât de bine mă potrivesc în brațele tale goale.

Taina

Spune-ți părerea

comments

3 comentarii


  1. Cristina, ce te face să crezi că ”mintea de economist” te-ar scuti de îndoieli mari? Se poate ca, o viață de muncă, cu cifrele, să le mai fi ordonat ce-și-ce mintea dar, nu într-atât încât să nu aibă întrebări, nedumeriri…la care să nu găsească răspunsuri.Sau, poate crezi că, răceala cifrelor le-a pătruns interiorul? Meticulozitatea cu care este obligat să lucreze un economist, îi dezvoltă mult spiritul de observație și, un anume simț, de a sesiza o ”eroare”, asta-i adevărat. Dar nu-l transformă într-o mașinărie. Crede-mă!

    Răspunde

    1. Nu am vrut să dau în economiști, a fost o chestie de lume a cifrelor, exactă, eu cunosc economiști cu mult suflet, cu multe îndoieli, mama mea a fost unul, dar era un om exact, judecat, nu se lăsa dus de ape, ca mine, așa! Dacă te-am rănit cu ceva, îmi cer scuze, era o idee de analogie cu lumea celor exacți, judecați!

      Răspunde

    2. Eu nu cred în omul mașinărie, în general, nu există astfel de roboți, indiferent de meserie, toți sunt oameni, dar există într-adevăr, persoane care nu-și pun întrebări, cunosc, îi cunosc, sunt mai puțin afectați de viață!

      Răspunde

Lasă un răspuns la Cristina Barbu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *