Copiii nimănui, copiii tuturor. Haideți să ne pese!

Astăzi a venit la institut să ne colinde un grup de la penitenciarul de copii. Moment unic, impresionant. Ca de multe ori în viață, am trăit la granița dintre două lumi, la hotarul dintre două feluri de a duce viața, de a exista, de a alege, sau de a fi pus să alegi. Noi, cei din institut ne-am așezat într-o parte a sălii mari de festivități, ei, copiii, în cealaltă parte, ca și cum o barieră nevăzută ne separa. Am privit, am simțit, am fost arbitru între cele două lumi. Am plâns. Ca de atâtea ori, m-am întrebat, ce ne desparte? Ce diferențiază cele două feluri de lumi? Unii dintre noi au copii. Curați, îmbrăcați bine, ținuți de mână. Ceilalți copii, judecați, uneori căinați, alteori alungați, deseori loviți. De viață, de mâna care i-a crescut, de cei din jur. Unii abandonați de mici, trași în jos de cei mai mari, mai răi, de oameni care s-au folosit de ei, alții păstrați, dar poate nedoriți, alții din familii care i-au iubit, dar puterea găștii, spiritul de clan a fost mai puternic decât sfaturile și educația din familie. Prea mici pentru a discerne singuri, suficient de mari pentru a-și suporta consecința greșelii. De cele mai multe ori, o greșeală de o clipă, un moment în care i-a luat valul, o secundă de nejudecată. Întreb din nou, ce ne separă, de ce eu sunt de o parte a barierei, de ce ei de partea cealaltă? Ce ne deosebește? De când? De ce lumea mea este culcuș, de ce lumea lor este capcană?

I-am urmărit, privirea unora era curată, sau curată încă? Se uitau deschis în ochii noștri, așteptând lauda, aplauzele, zâmbetul, aprobarea. Printre priviri, una goală, sau golită, indiferentă, nu simțea emoția colindului, o alta ușor ironică, ne privea fix, asumându-și greșeala? Nu, sfidând lumea perfidă, pocită, strâmbă în care o mamă l-a născut. Și probabil, abandonat, punându-i lanțuri pe suflet de la primul țipăt. La băieți, privirile mai curajoase, mai teribiliste, la fete, ochi plecați. O fetiță căreia nu-i dădeai prin mărime mai mult de zece ani, se ascundea, își ferea ochii, vrând nimeni să n-o vadă. Lacrimi grele îi curgeau pe față, iar o altă fată, mai mare, o acoperea cu umărul, se întorcea și îi ștergea boabele plânse, rușinea, jena de oameni mari care credea ea că o judecă. Probabil unii îi judecau, cine știe, unii s-au pomenit cu buzunarul golit după multe zile de muncă, cu cardul mai sărac cu o lună, dar cei din fața noastră erau copii, doar copii, copiii nimănui de cele mai multe ori, copii ce cântau dorul de părinți ce poate-i așteptau, dorul de o casă ce poate nu o avuseseră niciodată. Poate și ei ne judecă. De ce ei acolo și noi aici? De ce noi șansă, ei neșansă, de ce noi cuib, ei lanț? Noi soare, ei frig? Noi lumină, ei întuneric? Poate au dreptul să ne judece, sunt copii, noi i-am condamnat. Dar nouă cine ne dă dreptul să-i judecăm? Șansa că ne-am născut în familii ce ne-au iubit, ne-au spus cuvinte frumoase, ne-au încurajat? Șansa că oamenii răi ne-au ocolit cât eram copii încă? Că răul în sine ne-a ignorat, că binele ne-a fost casă, ne-a ocrotit și ferit de greșeli care să ne pună zale? Ei nu au avut această șansă. Răul a intrat din plin în ei, neferindu-i, nemenajându-i, poate nu-i va elibera nicicând, punându-le zăbrele pe veci, la alții va lăsa urme, dar poate vor scăpa, poate viața le va oferi a doua șansă. Poate vor lepăda hainele grele ale păcatului făcut inconștient și sufletul lor se va dezrobi. Vor trece de partea cealaltă a graniței, a barierei. Vor sta odată de partea celor cu speranță și lumea le va deveni culcuș.

Societatea ca ansamblu nu le va da probabil niciodată o altă șansă. Îi va refuza, îi va respinge mereu știind că au trecut prin zeghe. Îi va privi cu suspiciune sau se va face că nu există. Dar oamenii, ca individualități trebuie să le ofere această șansă. Eu, ca om trebuie să le dau o altă șansă. Trebuie să-i ajut să lepede lanțurile, n-o pot face strigând lumii că sunt născuți ca și noi, nimeni nu mă ascultă, dar o pot face strângându-le mâna după colind, zâmbindu-le, dându-le speranță. Eu nu pot pune distanță între ei și mine, lumea asta nu este a mea, este și a lor, poate nu realizează asta, dar dându-le încredere în ei, dându-le o nădejde în viitor, făcându-i să vadă frumusețea vieții de dincolo de barieră, libertatea, poate se vor scutura de lumea în care au crescut sau au ajuns printr-o întâmplare. Eu trebuie să le zâmbesc, să le strâng mâna, să-i accept ca pe orice om, să-i văd, să nu trec pe lângă ei strâmbându-mă, ocolindu-i. Ei există și trebuie să-i vedem. Nu să-i judecăm. Sunt copii, doar copii, ai nimănui, dar ai tuturor.

Dumnezeu mi-a pus azi lacrimi pe gene. Am plâns în pumni, încercând să mă ascund de colegi pentru șansa mea de a fi iubită, am plâns pentru neșansa lor de a fi neiubiți. Eu vreau să fac ceva pentru acești copii. Dumnezeu mi-a pus azi în suflet speranță pentru ei, dorința de a-i vedea, de a le da a doua șansă, de a nu-i ocoli, de a-i ajuta. Dumnezeu m-a adus azi în față cu o altă realitate. O realitate dură din care puteam fi și eu parte. Faptul că nu am făcut parte nu e meritul meu și nu e vina lor că ei sunt parte. Și asta mă face să-mi pese.

Oameni, haideți să ne pese!

Singurătate (Octavian Paler)

Voi care vă întoarceţi acasă
şi după ce-aţi închis uşa
spuneţi „bună seara”,
voi nu ştiţi ce-nseamnă
să intri pe o uşă tăcând.

Spune-ți părerea

comments

4 comentarii


  1. Prea usor judecam , prea mult dispretuim ce nu cunoastem sau de ce ne temem. Iar cand vorbim de copii cu atat mai mult nu ar trebui s-o facem. Descrierea este foarte expresiva, am vazut fetele copiilor si m-au emotionat tare. Da, trebuie sa ne pese!

    Răspunde

  2. Impresionant mesajul care-l transmiteti ! O oaza de dragoste intr-o lume in care raul predomina ! Sufletele bune iubesc neconditionat . Salut divinul din d-voastra . Transmiteti mesaje care intra la sufletul celor care au lumina divina . Va iubesc pentru ceea ce sunteti . Respect maxim !!!
    Vincent Vasile Bors

    Răspunde

    1. Vă mulțumesc, Domnule Borș, sper din tot sufletul ca tot ceea ce mi-am propus legat de acești copii, să se realizeze. Vă mulțumesc mult!

      Răspunde

Lasă un răspuns la Vincent Vasile Bors Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *