Crăciun cu îngeri

Mai sunt atât de puține zile din an. Aș vrea să trag de le, să le prelungesc, mi-e teamă de anul ce va veni. Mi-e drag anul acesta. Am primit cel mai frumos cadou de Crăciun, dragoste și dor, mi-e greu să renunț la clipele ce le-am trăit. Mi-e teamă de ce-mi va aduce un alt an.

Crăciunul se apropie, mai sunt câteva zile, miroase a alb. Zăpadă așternută pe la colțuri, pe acolo pe unde soarele nu a ajuns. Zăpadă neagră de funingine, de pași noroiți.

În copilăria mea mi-aduc aminte doar de zilele albe de dinaintea Crăciunului, când ningea cu fulgi uriași, mama se făcea că are treabă cu mine, ca tata să se poată strecura cu cadourile. Crescusem, știam că moșul nu e moș, știau că știu, dar joaca trebuia să continue. Copilăria nu se terminase. În ajun, mă trezeam de dimineață, nu mai putea sufletul din mine să stea în plăpumi calde de puf. Luam paltonul peste pijama, ghete peste picioare desculțe și alergam în curte. Dăduse tata zăpada de pe alee, făcuse special mormane uriașe în care să mă scald. Mă aruncam de pe scări în mijlocul nămeților, mă răsuceam, ei, dragii mei, stăteau la balcon și râdeau. Așa în pijamale începea construcția cazematei. Ridicam ziduri înalte în fața oștirilor străine ce voiau să-mi cucerească teritoriul, ridicam cetăți și fortărețe în care să mă ascund și în mijloc, așezam regele tărâmului de gheață, cu un fular la gât, cu doi nasturi în loc de ochi, cu un morcov înfipt pe post de nas. După construirea cetății, mă aștepta mama cu cacao cu lapte, tăia din cozonacul proaspăt scos din cuptor, era cald, era bine, aroma de stafide cu nuci se împrăștia în jur, mama trebăluia prin bucătărie, eu stăteam lângă aragaz să alung înghețul.

Erau tineri părinții mei, erau lumea mea, în afara lor, parcă nimic nu exista. Doar bunicii, verii, dar centrul lumii, erau ei, dragii mei, cu părul încă negru, cu fața neîntristată de riduri. Eram convinsă că ei știu orice, că pot orice și mă lăsam în mâna lor, sigură că ei cunosc și trecutul și viitorul meu. Așa îi vedeam eu. Îmi povesteau la gura sobei ce e rău și ce e bine, chiar știau diferența, nu se prefăceau că joacă un rol, îmi spuneau povești în care binele învingea mereu, îmi spuneau cum trebuie să fiu și eram convinsă că ei știu rostul trecerii mele prin lume. Mai târziu când am crescut, prima cafea băută cu ei, a fost într-un ajun de Crăciun. Erau serioși, dar zâmbea sufletul în ei, parcă participam la un ritual, crescusem, înlocuisem omul de zăpadă cu un alt rege în inima mea, cacaua cu lapte o înlocuisem cu cafea. Se termina un capitol, dar eu eram sigură în continuare că ei știu ce alt capitol urmează.

Mi-e dor să mă uit cu mama la un film, același film mereu, cu un băiat și o fată, fermieri, se iubeau, trebuia să se căsătorească, dar într-o zi, un tractor l-a lovit pe băiat. Plângeam amândouă, apoi mama ca să mă înveselească, mergea la bucătărie, făcea cafea, o beam cu cozonac, băgate una în alta pe canapeaua din sufragerie. Mi-e dor să fiu copil, mi-e dor să știu că ei pot orice, chiar să-mi ducă drumul spre fericire.

Scriu ușor gândindu-mă la ei, cuvintele se aștern ca un strat de zăpadă, dar lacrimile curg ca un râu curat de munte. O parte din mine, a plecat pentru totdeauna cu ei.

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând

Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.

Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,

Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.

Spune-ți părerea

comments

2 comentarii

Dă-i un răspuns lui illusion Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *