Dacă într-o zi te-ai întâlni cu Dumnezeu…

Tu,Dorul, dacă într-o zi te-ai întâlni cu Dumnezeu, L-ai ruga ceva pentru mine?

Tu, când te așezi în genunchi, Îl rogi ceva vreodată pentru mine? Dacă îți place să mă îndrepți în palme și apoi să mă frângi iară, să mă construiești ca pe păpușă de paie, iar eu stau, corp inert în degetele tale, dacă mă suni la telefon și în două cuvinte îmi faci pământul glob de cristal și mi-l pui la picioare, apoi vin lângă tine și tu săgeți de otravă le trimiți în mine, tu știi ce faci? Tu știi ce-mi faci? Eu sunt o vioară în mâna ta, cânt mereu așa cum ții arcușul. Ai observat? Când ești îngândurat, dispare urma de zâmbet de pe fața mea, când râzi, tu cu totul, râsul tău, ochii tăi se reflectă prin mine și te întreb: tu știi ce faci? Și strig: Tu, tu, tu știi ce faci? și dacă știi, Îl rogi vreodată pe Dumnezeu să aibă El, în locul tău, milă de mine? Spui că nimic nu se întâmplă fără un rost, am avut nevoie poate de tot ce s-a petrecut în viața mea, am avut nevoie de tine în viața mea, de bucățelele acelea de tine care mi le-ai dat, de felia zilnică de tine și cred că, fără să știi ai avut nevoie de ceea ce ai avut de la mine în viața ta, deci, da, probabil, ceea ce ni se întâmplă, mie, ție, tuturor, ne ajută, ne schimbă, ne îndreaptă spre ceea ce trebuie să devenim, ne întregește, ne desăvârșește, sau ne sfășie fărâme de om de nu putem în veci a ne mai aduna,  dar dacă tu mă pierzi, ce rost a avut totul? Dacă ai avut parte cu parte din inima mea, dacă tu m-ai schimbat, eu te-am schimbat, dacă ai fost haina potrivită pentru inima mea atunci când mi-a fost frig și dacă acum te văd din ce în ce mai departe, te aud ca prin ceață, te simt din ce în ce mai rar, ești ca un străin ce-mi vorbești în șoaptă, spune-mi ce rost a avut totul?

Am să-ți scriu în seara asta cu foc pe vârfuri de ghețari crescuți în peșteri îngropate în ani, căldura lui va străbate stratul de gheață de la suprafața ta și poate va ajunge la inimă, am să-ți scriu în noaptea asta cu cărbuni arzând, cu cărbuni încinși, luați cu mâna goală din jar, am să-ți scriu cu sânge pe o foaie albă, până când sângele se va termina și dacă scrisoarea n-o voi încheia e semn că sângele s-a scurs și n-am putut totul a-ți spune și dacă până acum am lăsat o ușă prin care tu puteai să te întorci, acum pentru că toate cuvintele și necuvintele mele nu mai au forță, se duce strop cu strop din vene sânge, vreau să închid ușa definitiv, să-ți strig: m-ai pierdut! Auzi? Auzi? M-ai pierdut,Tu,Dorule! M-ai câștigat fără să faci nimic, aruncând doar o privire peste lume, ca un curcubeu după ploaie, eu am prins-o și am crezut că este pentru mine, eu eram la capătul celălalt al lumii, țineam curcubeul să nu cadă. Nu era pentru mine privirea, n-am mai putut ține curcubeul, m-a dărâmat, a înghețat. Ai muncit după aceea din greu să mă pierzi, ai săpat la rădăcina dragostei mele, ai lovit-o uneori cu piciorul, m-ai strâns în brațe și apoi te-ai făcut că nu exist, m-ai sărutat și apoi nu m-ai cunoscut, m-ai lovit inconștient,  m-ai dat deoparte și m-ai judecat ca pe toți ceilalți, nevăzând sufletul meu așezat la picioarele tale, mi-am dezbrăcat inima în fața ta, cu indecență, am lăsat-o dezgolită, fără apărare, așteptând nu dragoste de la tine, nu pasiune, măcar liniște. Mi-ai dat zbucium! Când am crezut că mă vezi, că palma ta este întinsă spre mine, cu zâmbet și soare, am vrut să-ți arăt că sunt vie, tu m-ai împins spre râpe! Ai reușit! După toate eforturile, ai reușit, m-auzi? M-ai pierdut! Eu vreau să mă fi pierdut! Nimic din mine, nicio pată, nicio culoare, nimic nu mai vreau să fie al tău! Mi-am înghesuit inima în cuvinte, câteodată în versuri, mi-am turnat sufletul în cântece, aș fi vrut să urc pe munte să strig, aș fi vrut să inventez, să traversez mări înot, să câștig concursuri, festivaluri, toate să mă iei în brațe, să ajung la o șoaptă de tine, la o respirație de tine..

E de ajuns sângele meu pentru scrierea mea? Sunt de ajuns lacrimile mele? Orice am scris, am lăsat o portiță mică prin care să vii înapoi, când te-am alungat, am lăsat o nișă, să te poți întoarce, am pus urechea strâns lipită de perete și am așteptat să ascult de partea cealaltă inima ta, te-am dus departe și te-am lăsat în pădure, dar am presărat semințe pe drum să poți veni înapoi, acum nu mai pot. Am să mă urc pe o stâncă, cu iubirea mea la piept, am să o mai strâng tare până acolo, iar sus, zdrobită, cu ultimele puteri, am să-i dau foc, am să o transform în urnă cu cenușă și am să o presar în vânt.

Spune-ți părerea

comments

5 comentarii


  1. Titlul postării mi-a sunat într-un fel…familiar… De aceea, l-am „împrumutat” pentru un episod nou al scrierii mele. Sper să nu fie cu supărare! 🙂

    Răspunde

Dă-i un răspuns lui rudia2014 Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *