Dansul, zbor prin viață!

Dansez de mulți ani. Dansez pe la diferite cluburi de dans, dansez acasă, dansez prin viață, dansez prin ploaie, dansez…

M-a durut piciorul, șoldul foarte rău. Azi noapte, aproape că nu am putut dormi. Am fost la medic și mi-a spus că trebuie să renunț la dans. NU! A fost strigătul plecat din fiecare strop de mine. NU!

Eu când dansez, închid ochii și afară plouă sau este soare, cum vreau eu, eu nu dansez, eu spun povești, eu nu mă mișc, eu am emoții, sunt fulger, sunt lumină, sunt nor, sunt fum. Eu când dansez sunt pescărușul Jonathan Livingston. Eu pot să zbor, eu nu sunt ca ceilați, trebuie să trăiesc, trebuie să ard, trebuie să mă zbat. Mă uit acolo, în mine, și simt greutatea unei vieți comune, banale, neșansa de a fi ca toți cei din jur. Eu trebuie să simt. Cum îl întreba mama pescăruș: „De ce Jonathan, de ce? de ce îți vine atât de greu să fii la fel cu ceilalți din stol?”. Îmi aduc aminte de mama: de ce este atât de greu să scrii cu albastru? De ce trebuie să le faci tu altfel pe toate?

Pentru că nu vreau să simt rutina, pentru că nu vreau să știu frica, sau vreau să uit de frică, pentru că nu vreau să renunț la nimic din ceea ce visez, nu vreau să renunț la mine, nu vreau să strâng în mine supărare, ură, indiferență și mânie. Când dansez le eliberez, tot ce adun și nu vreau să rămână în mine, frustrare, egoism, arunc. Dansul este libertatea, dansul este zborul, dansul este nelimitarea, când trăiesc, sentimente se nasc în mine, când dansez totul prinde viață în mine…

Viața nu înseamnă numai casă, mașină, gătit, călcat, dus la lucru, haine, câte un telefon la doi ani odată cu alt abonament, rate, și nu înseamnă doar sisteme de valori și de principii, nu înseamnă numai să-l respecți pe cel de lângă tine, să-i impui să te respecte, să te întâlnești cu prietenii, nu înseamnă luptă pentru putere, sau luptă pentru existență, nu înseamnă să-l admiri pe un coleg pentru că este deștept și ambițios, nu înseamnă numai să-l invidiezi pe altul pentru că are trei etaje la casă și două suv-uri parcate la garaj, nu înseamnă să mă raportez la ce fac ceilalți, sau la ce au ceilalți, să mă încadrez în niște reguli și norme, să respect niște legi sau cutume, viața este și când te lupți, te zbați să ieși din barierele impuse de societate, sau să ieși din propriile bariere, să ieși din îngrădirile unei societăți rigide, frigide, plină de prejudecăți care-și fabrică libertăți apoi, le anulează prin reguli uneori absurde, o societate care ne învață că trebuie să trăim ca să strângem, să avem cât mai multe, că unicul nostru scop în viață trebuie să fie asigurarea nevoilor materiale, o societate în care banul este stăpân, banul aduce fericire, banul și numai banul, banul ne urcă, banul ne ține acolo sus pe soclu, societatea asta care de cele mai multe ori ne învață nepăsarea, ne învață să renunțăm, ne îndeamnă spre un drum comun, uniform, fără a-ți da dreptul la propria alegere, la propria cale, o societate care se bucură atunci când alegi drumul tău și greșești. Totul trebuie să fie uniform, trebuie să ne îmbrăcăm la fel, trebuie să gândim la fel,copiii trebuie să aibă uniforme, acesta este motivul pentru care nimic în școală nu merge, fără să judece nimeni că nesimțiții zilei, răsfățații sorții vor continua să fie nesimțiți și în uniformă, iar copiii cuminți sunt cuminți fără să aibă o uniformă, o societate care ne învață că nevoile materiale domină, iar nevoile spirituale sunt inhibate, ridiculizate, minimalizate, raționalizate, o societate care ne învață că „a fi” înseamnă „a fi comun”, a nu te diferenția de gloată și „a fi diferit”, înseamnă „a fi exclus, dat afară”. O societate îți acceptă mai curând înjurătura decât rugăciunea. Omul nu putea să zboare, dar a luptat, a depășit propria neputință și acum zboară. Dansul este zborul meu, și așa cum Jonathan, cu întregul lui trup de la o aripă la alta nu este decât gândul său, eu de la o mână la alta sunt visul meu. Îmi îndrept palmele spre cer, mă zbat și poate cad, dar mă ridic și mă zbat din nou, reiau zbaterea la nesfârșit, mă pierd, dar mă regăsesc. Eu dansând, evadez, evadez din mine, evadez de lângă un bărbat de care m-am îndrăgostit inconștient și imatur și mi-e greu fără el și evadez ca să uit că mi-e greu fără el, evadez dintr-o lume cu care nu sunt mereu de acord, evadez dintr-o societate rigidă și împăiată, înfrigurată, de ceară.

Din punct de vedere aerodinamic, bondarul nu ar trebui să poată să zboare. Dar bondarul nu știe asta și zboară. (Mary Kay Ash)”

Voi continua să dansez, cu șoldul crăpat, cu șoldul frânt, schiopătând voi dansa, este modul meu de a ieși din propriile mele limite, pot fi liberă, continui să fiu tânără și frumoasă, ies din imperfect și devin fiică a perfectului, și așa cum Chang îl învață pe Jonathan, mă desăvârșesc prin iubire, nu alerg după perfecțiune, nu o voi atinge, chiar dacă sunt parte din ea, născută din ea, nu gonesc după fericire, nu o caut cu orice chip, din când în când vreau să o ating, atât și cred că este undeva, acolo, ascunsă în mine.

Spune-ți părerea

comments

3 comentarii


    1. Da, Diana, dansul e un dar și scrisul tău este un dar, trebuie să dansăm pe ring, pe foi de hârtie, să nu ne uscăm!

      Răspunde

Lasă un răspuns la illusion Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *