De ce ești trist?

De ce ești trist, Tu,Dorul?

A fost dimineață, a fost zi și tristețea de pe chip nu ți-a dispărut ca alte dăți, furtuna nu s-a dus, ai intrat pe uși ca un torent, le-ai împins parcă, le-ai răsturnat și ai ieșit, a trecut ziua și viforul nu s-a oprit, soarele pe fața ta nu a apărut. Dimineața mea a fost ternă și ziua a trecut ca și cum n-a fost, tu n-ai spus nimic, ai alergat, te-ai zbătut, ți-a curs timpul prin artere, vena de la tâmplă ți-a pulsat, dar n-ai putut nici măcar să așezi un zâmbet pe față, măcar coafat, convențional, machiat. Acum este seară, seară senină, liniștită. Sunt singură. Am deschis geamul, aerul parcă se înghesuia să intre peste mine, e liniște cu cântec de greieri, e liniște cu scheunat de pisici din când în când, e liniște cu tine lipit de sufletul meu…

De ce ai fost trist, Tu,Dorule?

Mi-am ridicat un castel, era pe pământ mlăștinos, eu am băgat de seamă de la început, dar nu m-am îndurat să-l dărâm și visul meu era clădit cu bucăți din tine, bucățele pe care ai vrut tu să mi le dai. Uneori, acceptai să-mi dai părți întregi din tine și castelul creștea văzând cu ochii, apoi țepi invizibili creșteau pe tine, mă alungai imprevizibil, te transformai și cărămizi din castelul meu se răsturnau, se rostogoleau, ceva din mine murea, se ofilea, paraliza, trăiam zile fără șir, toate la fel, fără cap, fără sfârșit și urma un zâmbet sau un cuvânt, sau un telefon în care nu-mi spuneai nimic, dar eu voiam să înțeleg dorul tău și iar zburam. Te simțeam viu și mă simțeam atât de vie. Ca să construiesc palat de aur și eu ți-am dăruit bucăți din mine, un sărut, o scrisoare, o îmbrățișare. Și așa, uneori chinuit, alteori atât de senin am construit împreună, am ridicat împreună un vis, ca să nu se mai dărâme zidurile construite ziua, noaptea am pus inima mea între ele și am zidit-o, Ană a lui Manole vie, adevărată, pulsând de dragoste, zvâcnind către cer, cerând îndurare, să nu fie zidită de tot! N-am știut nimic despre tine, Tu,Dorule, ani în șir doar am știut că exiști și iartă-mă iubirea mea, pentru oricare intrus pe care timp de câteva secunde, nu mai mult, doar câteva secunde, până la privirea dintâi, am crezut că ești tu, dar când ai apărut, am știut cu siguranța celui ce așteaptă ca un matusalem, că tu ești. M-am transformat în aripi și am zburat, m-am transformat în cântec și m-am ridicat în văzduh, m-am transformat în dans și peste lume am trecut, ca o adiere. Am fost liberă, m-am simțit fericită, te-am știut din imagini, te-am cunoscut din vise, te-am recunoscut din gesturi și cuvinte, ca o revelație am primit privirea ta și am strigat: „oameni buni, asta e privirea mea!”

Am construit cu tine, am visat cu tine, am gândit cu tine, am trăit cu tine…

Așa că nu fii trist! Chiar dacă pașii noștri nu s-au sincronizat întotdeauna, am mers pe același drum, chiar dacă nu am mers alături, am mers umăr lângă umăr și fiecare pas cu tine, a fost ca o zi cu soare, ca o floare de liliac alb așezată cu sfială pe un birou mare, încruntat, într-o zi gri de toamnă, sau primăvară, cine mai știe?

Ai fost jumătatea mea de vis, ai fost jumătatea mea de gând și nu fii trist. Nu te-aș schimba cu nimic, atâta timp mi-ai fost totul, atâta timp m-am trezit cu frica să nu fii un simplu vis, atâta timp am adormit sperând să nu fii vis. Și pentru orice clipă senină pe care mi-ai adus-o, pentru orice zâmbet adus, Dumnezeu ți-a șters un păcat. Și jurământul tău nu a fost niciodată în pericol…

Zi după zi, eu am fost lună, tu ai fost soare, eu am fost marea, tu ai fost nisipul la care voiam să ajung, eu am fost foc, tu ai fost apă, eu ardeam, tu mă așteptai liniștit, eu am fost inimă, tu ai fost sânge, eu am pulsat, tu ai zvâcnit, ai știut când m-au prins zorii nedormită, ai știut când ziua mi-e senină, ai știut uraganele din sufletul meu și ai văzut copacii căzuți, crengile rupte, acoperișurile dărâmate. Și ți-am știut durerea, și frica, și chinul, și dorul, și credința, am știut din bucățile pe care mi le-ai dat și am știut din bucățile pe care le-am furat, am știut ce trebuia să știu, dar am intrat acolo unde nu aveam voie să fiu, am aflat ce nu trebuia inima mea să afle, urechile mele să audă, sufletul meu să simtă, te-ai apropiat de părul meu, ți-am simțit respirația și am curs către tine, m-am împărțit în două, cu o parte gândeam, cu o parte simțeam, partea care judeca mă oprea, îmi punea obstacole în povestea mea, dar partea care simțea, eliberată de nebunia gândirii, înghiontită des de rațiune, dezrobită de agitație, m-a dus la răspunsul corect. În mine a fost război între două suflete, câmp de luptă între gândire și sentiment, bătălie surdă între rațiune și simțire și gândirea a greșit și îngenunchiată a lăsat sufletul să simtă. Și sufletul, liber, a simțit.  Te-am strigat: ”Dragostea mea! Unde ești? și eu, în viața ta, unde sunt?” Și taci. Nu mai răspunzi. Ești trist…

Taina

Spune-ți părerea

comments

2 comentarii


    1. Daniela, mulțumesc pentru apreciere, îmi pare rău pentru fiica ta, înseamnă că nu este foarte fericită, nu?

      Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *