Din ierni trecute

Când eram copil și se apropiau sărbătorile de iarnă, parcă înnebuneam. Așteptam să treacă zilele și ele nu se lăsau, erau lungi, se târau, se scurgeau clipă cu clipă, simțeam cum trec prin mine înainte de a se duce în eternitate. Plecam din prima zi de vacanță la țară, la Gorj. Noi, copiii ne trezeam spre prânz, dar cei mari, dimineața când își arăta prima sclipire de argint, erau deja în picioare, pregătiți, agitați pentru o zi plină. Nu eram o mâncăcioasă, dar adoram datinile iernii, zilele de ger de la țară, când părinții ca să reziste frigului de Ignat, fierbeau în oliță de pământ, pe vatră, țuică cu boabe de piper. Adoram aburul acela care se ridica din ceștile de lut și se lupta cu vântul aspru în urcarea spre cer. Îl urmăream cu ochii până dispărea în neant, dar vapori calzi urcau iar și iar, și când ceștile se răceau, venea mamaia cu olița fiartă proaspăt și jocul reîncepea. La prânz, treburile nu erau terminate, cârnații nu erau făcuți decât pe jumătate, fierbea și vatra, fierbeau și ochiurile aragazului pe butelie. Avea mamaia și mașină de tocat făcută de tataia special pentru gătelile Crăciunului, dar erau buni cârnații cu carnea tocată cu barda de mamaia, toba cu bucăți mari de carne și pregătirile durau mult. Scotea mamaia după amiază, cu o săpăliga din pământ, must pus toamna în sticle groase, smolite să nu fermenteze, să nu se facă mustul acru. Desfăcea sticlele cu grijă ca băutura devenită numai spumă să nu izbucnească din sticlă cu râvnă. Prăjea în tigaie cârnați proaspăt făcuți și în untura încinsă, prăjea mămăligă și punea deasupra ouă abia luate din cuibare. Masa de prânz, cu treburile încă neterminate, devenea petrecere. Bărbații cu ochii sclipind după țuica fiartă, deveneau veseli, începeau bancurile, deși era frig gros amestecat cu ceață albă să o tai cu cuțitul, mâncam în curte, lângă vatră, tremuram și mâncam, mustul devenit șampanie ne încălzea și gurile noastre sporovăiau și mărturiseau bucuria sărbătorilor. Căldura noastră învingea frigul, râdeam veseli de bancuri deja știute din anii trecuți, amintirile se împleteau, aventurile din anii ce trecuseră ne făceau eroi, totul în jur devenea cald, iarna devenea caldă și când se încingea, bancurile deveneau îndrăznețe. Noi, copiii nu le pricepeam întotdeauna, dar râdeam ca la comandă când simțeam că poanta se termina, părinții râdeau de râsul nostru inocent, eram naivi, eram copii cu toții, iar mamaia, rușinată de lumea care se aduna în gară când ora de sosire a trenurilor se apropia, încerca să ne potolească. Când bancurile căpătau tentă politică, se agita toată în jurul nostru: ”tăceți, mă, că vă aude impiegatul!”, dar mustul fermentat, țuica fiartă amețea prudența obișnuită. ”Tăceți, mă, că mă știe lumea!”, mai încerca mamaia, dar râdeau ochii ei văzându-ne adunați toți în jurul mesei de Ignat. Era slabă mamaia, a fost slabă dintotdeauna, ca toți din neamul Roșogilor, dar ne îndemna să mâncăm, să punem carne pe noi, să avem putere, se învârtea pe lângă noi să nu ne lipsească nimic, mai aducea o bucată de brânză de capră, mai rupea pâinea proaspăt scoasă din cuptor, mai punea ștergare la masă. ”Mâncați, mamaia, că dacă voi mâncați, mă îngraș și eu!”, ne spunea mereu, și noi râdeam de bucuria pe care o simțeam în ea.

Seara când se lăsa, frânți de agitația zilei, treburile erau terminate, cârnații puși la uscat, șoriciul pus cu usturoi, slăninuțe subțiri, cu fâșii de carne prin ele, așteptau cuminți să fie pregătite cu mujdei, orătăniile sătule intrau la locul lor, ograda se potolea, liniștea se lăsa peste curte, gerul năpraznic devenea stăpân, iar noi, cuminți ne așezam la gura sobei, așteptând amintirile din anii trecuți să curgă. Tataia începea să plângă, era singurul care nu se atingea de carne, de băutură, postul îl ținea strict, dar amintirile îl copleșeau și pe el, din ce în ce mai mărunțit de viață. Mamaia croșeta șosete groase pentru iernile orașului, râdea cu ochii la noi, dar mâinile îi mergeau harnice și când genele devenea prea grele pentru ziua ce trecea, ne lua mama în brațe și ne așeza ușor pe așternuturi scuturate, sub plăpumi grele de puf, pe aripi de vise ușoare ce ne arătau, timid viitorul.

Spune-ți părerea

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *