Doamne, dacă-mi eşti prieten!

Mergeam spre Gorj, era cald, după un noiembrie rece, geros, cu zăpadă adunată pe străzi și în noi, a urmat un decembrie neașteptat de cald, soarele a spulberat și ultimele resturi de zăpadă, țurțurii au murit efemeri, lumea toată parcă a ieșit pe străzi să se bucure de simfonia razelor răzlețe. Mai este mult până la primăvară, dar dorul de căldură ne face mai veseli, mai toleranți. La un moment dat, am deschis geamul maşinii şi am scos capul afară, voiam să mă bucur de ultimele clipe de soare. Când ne apropiam, pe câmp, destul de aproape de marginea drumului, am văzut un cal căzut.

Am coborât, ni s-a părut că cineva trage de el, să-l urnească, ni s-a părut că-i face rău, dar nu, era stăpânul lui.

Ne-am apropiat încercând să-l ajutăm, dar nu am putut decât să privim stupefiați, paralizați ultimele clipe ale unui cal murind.

Și stăpânul lui doborât de durere, mângâindu-l în transă, acoperindu-l cu haina, ștergându-și fața udă cu dosul palmei, reflex.

Închide ochii și ridică fața spre cer, nu are răutate în privire, rugă mută să nu-l mai chinuie Dumnezeu, buzele i se mișcă, vorbește, se roagă și în timpul ăsta lacrimile îi curg. Pe fața bătută de soare, lângă nas are o alună mare, roșie, mă doare sufletul de durerea lui și ca să mut durerea din inimă, îl privesc, privesc lacrimile cum i se opresc în alună, altele o ocolesc și curg pe față, pe gât, ne vede acolo și ca să-i mai treacă din durere ne povestește: „Copiii au vrut să-i punem nume când am venit cu calul acasă, dar eu le-am zis că este cal, nu cățel și acum nu știu cum să-l plâng!”, se oprește uimit că nu s-a gândit la asta din timp și continuă: ”i-a zis fiecare cum a vrut, a mică i-a zis Pătatul, după pata din frunte, copilul ăl mic i-a zis Roibul, cel mare i-a zis El Zorab, el este mai citit, a fost la școală, i-a plăcut cartea, este economist”, își șterge fața cu mâneca, rămâne pe gânduri câteva minute, îl urmăresc, este sărac probabil, și-a luat de la gură de multe ori pentru copii, pentru femeia lui, pentru cal, are mâinile crăpate, durerea lui este reală, autentică, lacrimile sunt adevărate, nici nu le simte, deci nu se jenează, el știe că legea-i lege, că Dumnezeu a făcut legea și i se supune, dar durerea n-o poate opri. Ridică fața spre cer: „cum le spun eu că ne-a murit calul? N-am avut bani să le iau cățel de casă, aia mică voia, mă ruga, și calul a fost pentru ei ce nu am putut eu să le iau…”. Strânge din dinți: „A lu’ Dumitru a fost viceprimar, a lu’ Lucică a fost mecanic pe locomotivă, a câștigat toată viața bine, a lu’ Mitru a fost prin Italia a venit cu bani cârcă, eu n-am avut, de unde să le iau?”. Și prin privirea lui trece o scânteie de furie. N-a avut toată viața nimic și a adunat frustrări, prejudecăți, furii, sărăcia l-a făcut meschin, de ce alții au și el, nu? Sunt legi pe care el, acolo la țară nu le înțelege, toate se învârt după legi știute demult, dar acum îi moare calul și nu mai poate înțelege nicio lege. Pentru el timpul nu mai are răbdare, chiar dacă știe că toate au rânduiala lor şi toate se întâmplă doar cu voia Celui de sus.

Calul face urât, simt că nu pot să-l mai privesc, dar simt că nu putem pleca să-l lăsăm singur pe stăpân.

Țăranul, resemnat, se așează pe pământ, dar nicio clipă nu-și ia mâna de pe cal: „aici la țară, nu avem ceas, ne trezim când răsare soarele, când apune, ne culcăm, la biserică nu am timp, se duce muierea duminica, eu mă duc la câmp, mă gândesc că l-am mâniat pe Dumnezeu, dar munca la câmp o faci după ploaie, dacă a plouat și pământul s-a înmuiat, ieși, nu stai să-l bată iar soarele. Dacă au fost Paștile, m-am potolit, m-a îmbrăcat muierea și am ieșit, am aprins o lumânare, pe la pomeni, am ascultat ce a zis popa, dar duminica am muncit, am scos calul la muncă și acum mă bate Dumnezeu.”

Se șterge pe față cu mâneca murdară, încercând să înțeleagă rostul morții calului: „mă gândeam că am pus un ban deoparte și că ăl mare are nevoie la rată, dar acu’ trebuie să-l dau pentru alt cal, nu am cu ce munci, și așa unu’ singur era puțin, dar mă descurcam…”

Îi simți durerea, o vezi, nimic nu este rol, este furie și resemnare, este milă și durere, este mânie și acceptare, calul ne face rău, trebuie să plecăm, nu pot să-l privesc, este o suferință prea mare, cred că trebuie chemat cineva, chinul este peste puteri și este mut, mă năpădesc sentimente diferite, mi-e milă și de cal și de țăran, dar simt și neputința, nimic nu depinde de mine. Îl rugăm să cheme pe cineva să eutanasieze calul, dar se uită cu ochi mari, furioși, cum să omoare el calul? Îi explicăm că îi va fi mai ușor, că nu va suferi și înțelege. Andrei îi promite că ne oprim în sat să chemăm veterinarul, bătrânul îi strânge mâna cu mâini muncite, bătătorite, i-a făcut bine destăinuirea, nu spune în cuvinte, dar ne mulțumește și eu așa îmi imaginez, că este pentru că l-am ascultat.

Omul de la ţară trăiește în alte lumi, își spune seara rugăciunea și se roagă de Cel de Sus să-l ierte dacă a greșit și știe că a greșit, a muncit fiind sărbătoare, duminica n-a mai fost la slujbă, dar de Paști și de Crăciun își scoate hainele bune de la naftalină și merg la biserică, cu convingerea că Dumnezeu în bunătatea Sa îi iartă.

Doamne dacă-mi ești prieten (Spiridon Popescu)

Doamne, dacă-mi eşti prieten,

Cum te lauzi la toţi sfinţii,

Dă-i în scris poruncă morţii

Să-mi ia calul, nu părinţii.

 

Doamne, dacă-mi eşti prieten,

N-asculta de toţi zurliii,

Dă-i în scris poruncă morţii

Să-mi ia calul, nu copiii.

 

Doamne, dacă-mi eşti prieten,

Nu-mi mai otrăvi ursita,

Dă-i în scris poruncă morţii

Să-mi ia calul, nu iubita.

 

Doamne, dacă-mi eşti prieten,

Cum susţii în gura mare,

Moaie-ţi tocul în cerneală

Şi-nainte de culcare

 

Dă-i în scris poruncă morţii,

Când şi-o ascuţi pumnalul,

Să-l înfigă-n mine, Doamne,

Şi să lase-n viaţă calul.

Spune-ți părerea

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *