Dor ce doare

Este posibil să mă fi schimbat în ultima vreme. Port în mine un munte, inima mea îl urcă zilnic, o iubire irațională, interzisă, apărută din neant când toate începuseră să se așeze în matca lor, Valentin cu fața lui de om îmbătrânit înainte de vreme, cu suferințele, amintirile și uitările lui, și o lipsă uriașă din viața mea, un Inbox gol, un mormânt undeva, în spațiu, la care nu am cum să ajung. Îmi lipsește Carmen, îmi lipsește în fiecare clipă, uit că nu mai este și mă pornesc către laptop să-i scriu. Mă opresc, Carmen este un mușuroi de pământ, cu o cruce în spate, pe care nici măcar nu pot plânge. Citesc doar ultimul ei mesaj, de mii de ori, fără să știu atunci când l-am primit, că este ultimul.

_” O, Moarte, căpitan bătrân, e vremea, du-ne

Din țara asta unde ne plictisim, străini!

Și apele și cerul acum sunt cărbune,

Dar inimile noastre sunt pline de lumini.”(Baudelaire)

Cei de la institut intuiesc ceva, realizează că s-a schimbat ceva, că eu m-am schimbat, au fost zile de parcă mergeam pe un drum sinuos, au fost și momente tensionate. Eu nu ripostez niciodată la comentariile lui Madam, dar astăzi am văzut o muletă roșie în fața ochilor când m-a interpelat răutăcios că am întârziat. I-am spus să-și vadă de ale ei și toți au întors capul, uimiți. Am observat priviri piezişe, unele satisfăcute, dar am auzit şi vorbe cu două tăişuri.

Anumite lucruri ştiu să le ascund destul de bine, ştiu să joc teatru în anumite momente, nu cred că a realizat cineva în jur, dar am suferit destul de mult. Andrei a fost singurul care a realizat. Şi cu el am stat cel mai mult de vorbă. Andrei, bătrânul şi înţeleptul şaman, mă cunoaşte cel mai bine. Nu ştiu foarte bine să ies din stările astea, am fumat mult, am senzaţia de fum în prezenţa fumului, de imponderabilitate, chiar dacă nu ştiu să trag fumul în mine, mă linişteşte să văd colacii de fum plutind.

La finalul săptămânii au fost copiii acasă, am uitat de tot, m-am bucurat de fiece clipă, apoi ieri au plecat târându-și bagajele grele încărcate cu mâncare, cărți, haine groase, eu am plâns bineînţeles, întotdeauna după plecarea lor rămâne un gol uriaş, nu ştiu cu ce să-l umplu, mereu ca să uit, dorm, şi am dormit ore în șir zvârcolindu-mă sub efectul rivotrilului, zbătându-mă între perne, lacrimi, vise.

Cât am dormit am visat cireşe, era un culoar lung, lung format din cireşi cu crengile căzute de greutatea fructelor şi cireşe uriaşe, roşii, luam câte două şi mi le aşezam cercei pe urechi, râdeam sub cireşii roşii şi nu ajungeam la capăt, mereu apăreau alţi cireşi, şi alţii şi alţii, toţi cu crengile căzute, iar drumul vesel devenea un chin, capătul nu se vedea, şi roşul de peste tot începea să doară. La un moment dat, dintre cireşi apărea o mână. Mă opream, ia stai! eu cunosc această mână, dar mi-e frică să o apuc, este o mână mare, de bărbat, chiar mare, dar delicată, bărbătească prin mărime, dar cu contur de femeie, am mai văzut acestă mână, dar nu am încredere că poate să mă ajute. Simt panica în mijlocul cireşilor, ochii măriţi şi simţurile toate ascuţite, apuc mâna, da, ştiam că văzusem această mână, dincolo de cireşii roşii, de crengile căzute, dincolo de culoarul roşu era Tu,Dor, dar cu zâmbet trist, foarte trist, cu acel zâmbet pe care l-am văzut prima dată, da, parcă fura clipe între ieri şi astăzi, iubea fiecare clipă, dar știa că o fură, cu acest gen de zâmbet, cred că aşa a intrat primul lui zâmbet, prima lui privire în paginile mele, în inima mea. Dincolo de culoarul de cireşi, era linişte, pace şi mâini în care mă simţeam în siguranţă.

Aș vrea să plec de acolo, să nu mai fiu nevoită să mă ascund zilnic de el, măcar din laborator aș vrea să plec, dar m-am învățat cu toți, unele lucruri mă despart de colegii mei, câteodată, cu unii, nu a mers din prima, a fost un efort din partea tuturor, dar am reușit să trecem peste tot ne desparte. Țin la unii, mi-au fost aproape de nenumărate ori, uneori trebuie să vorbeşti cu cineva, nu lucruri care te macină în adânc, măcar acelea de suprafaţă, când ai copilul bolnav şi nu ştii ce să-i mai dai, când pleacă copiii la Bucureşti şi ai impresia că smulg o parte din tine.

Unde să mă duc de acolo? Nu fizic, ci sufleteşte, nu îi cunosc pe cei din laboratorele vecine, poate doar din vedere, aici, ţin într-un fel la fiecare, m-am obişnuit cu toţi, le ştiu defecte şi calităţi, le ştiu problemele. După o sâmbătă petrecută în Grădina Botanică, cu două cutii de cafea, cu genunchii strănşi la piept, am luat hotărârea. Când nu ai sufleteşte unde să te duci, rămâi acolo unde eşti, lupţi, ştergi ceea ce a fost, ierţi, încerci să uiţi, poate nu reuşeşti din prima, dar lupţi, te rogi, Dumnezeu poate acolo unde tu eşti neputincios.

Când bucăţi din mine se împrăştie în aer, mă întorc la momentele fericite din viaţa mea, mă întorc acum la momentul în care Tu,Dor m-a scos din masa de cireşe roşii. Îmi este dor de discuţiile pe care le aveam odată, mă întorc în timp la acele momente, ca la prieteni dragi, cu ceea ce am scris eu atunci, cred că asta am pierdut înainte de toate, momentele în care discutam în pauzele studiului, îmi este foarte dor de acele discuţii, îmi este dor de momentele când aşteptam să intre, de dezamăgirea când nu intra, de momentele în care chiar intra, de momentele în care mă căuta pe mine, îmi este dor de sclipirea din ochii lui.

Mi-e dor de mare, mi-e dor de nisipul lipit pe tălpi, mi-e dor de şlapi şi de pantaloni scurţi…

Spune-ți părerea

comments

4 comentarii


    1. Ana, într-o zi o voi face! Trebuie să-mi iau inima în dinți, să strâng și ceva bani și o voi face. Mulțumesc mult pentru mesaj! Te mai aștept!

      Răspunde

Lasă un răspuns la ANA BRATU Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *