E soare. După multe zile de ger, e soare. Stalactitele plâng! Lacrimi uriașe se preling, se adună pe asfalt, strângându-se în săcuți de apă, vântul bate și unde mici ca niște valuri se formează din loc în loc. Mai trece o mașină, le răscolește, apoi vântul, dezmeticindu-se, își reia în forță munca ce și-a propus-o. Și alte vălurețe pornesc în goana către viață. Efemeridă viață, dar ce le pasă? O trăiesc ca și când doar zbaterea lor există, nimic în jur nu văd, nimic nu aud, își fac trecerea cu semeție, apoi dispar și mor. Vin altele din urmă, tinere, vesele, vânjoase, apoi slăbesc, alunecă și mor.

Am adormit cu gândul la scuipatul ce se prelingea pe geam. Urâtă imagine. M-am trezit încercând să uit. Plec hotărâtă să stau câteva clipe în Macondo, să stau cu mine, să vorbesc cu mine, cu teiul meu, cu castanii, cu banca mea. E frig în ciuda soarelui, e mult prea dimineață, e mult prea ianuarie, dar privesc o baltă din fața mea, trag cu nesaț dintr-o țigară, fumez să-i fac Tu,Dorului în necaz, parcă este lângă mine, mi-a furat brațele lui, și le-a luat înapoi, și-a luat sărutul, și-a luat cuvintele, mi-a redat dependența dinainte. Fumez de parcă ar fi în fața mea, aruncându-i fumul peste ochii lui reci ca stalactitele agățate de streșini! Dar ochii lui nu plâng, doar mă privesc înghețați, trec prin mine fără să mă vadă, eu, al cincilea punct cardinal, a treia aripă, trecută minune a lumii. Am fost o curiozitate, am fost o jucărie, nu știa cum sunt, nu știa gustul ce-l am, nu știa forma ce-o am.

Fumez, o lacrimă îmi curge din stalactita dreaptă, apoi din stânga, lacrimile lovesc fața cu furie și se preling adunându-se laolaltă cu apa din țurțurii învinși de soare. E lumea lor, teiule? E lumea celor care scuipă pe geamul mașinii mele, castanilor? E lumea celor care iau în brațe apoi uită? E lumea lor a celor care-mi întorc spatele? E lumea lor? Lucian, un prieten drag, îmi spune că eu le permit celor din jur să-mi fure lumea. Da, Lucian, asta este lumea mea! Asta nu este lumea lor. Nu am merțan, nu am Iphone, dar nimeni nu și-a cumpărat locul sub soare cu un merțan, cu un telefon apărut acum cinci zile. Nu mi-am cumpărat niciun loc. Mi-am câștigat bucata mea de lume, într-o dimineață de iulie, când Dumnezeu m-a tras de mâna dreaptă, într-o duminică devreme, când clopotele băteau chemând bătrânii la slujbă. Când Dumnezeu a hotărât să fiu! E lumea mea, Lucian, și nu-i permit niciunui târtan să-mi fure bucăți din ea, e lumea mea și nu dau nicio clipă celor care nu dau doi bani pe mine, judecându-mă după ambalaje perisabile, e viața mea, mi-am câștigat dreptul la ea suferind, iubind, visând, râzând și plângând, iertându-i pe cei care mi-au greșit, iertându-i pe cei care m-au scuipat, iertându-i pe cei care în clipe de furie cu mine m-au acuzat, m-au arătat cu degetul, iertându-l pe cel care auzind o gafă, și fac mereu, asta sunt eu, tai și apoi măsor, auzind o gafă mi-a întors spatele, considerând că nu sunt de încredere. Aceeași EU care altădată a făcut lucruri de care a avut nevoie, aceeași eu cu care și-a împărtășit amintiri, dureri, cu care a râs, cu care a muncit cot la cot. Da, mi-am câștigat dreptul la bucata mea de lume! Îmi curg lacrimile, privesc în balta din fața mea, dacă vântul nu are nevoie de ocean ca să facă valuri, îi este suficient o băltoacă formată din lacrimi și din ploi, eu de ce am nevoie de pământul întreg ca să trăiesc? De ce am nevoie de cerul întreg ca să zbor, de ce am nevoie de poezia toată ca să cânt, de muzica toată ca să dansez? Îmi este de ajuns bucata mea de lume, bucata mea de cer, bucata mea de poezie, bucata mea de viață. Nu mai las pe nimeni să-mi fure clipe, nu mai permit nimănui să-mi fure din viață, din lume! Lucian, este lumea în care m-am născut, este viața ce mi-a fost dată. Sunt frumoasă. Mă privesc în balta în care vântul face valuri, da, Lucian, sunt atât de frumoasă! Am primit un scuipat, dar scuipatul s-a întors mânjindu-l pe cel care l-a aruncat, nu pe mine, am fost arătată cu degetul, dar acuzațiile s-au întors asupra celor care le-au rostit, cel ce mi-a întors spatele supărat, nemaicunoscându-mă, a aflat apoi indiferența mea. Și tu, Tu,Dor, află, sunt atât de frumoasă! Te-ai jucat cu mine, te joci mereu cu mine, arătându-mi o altă față, o alta și iar o alta. Într-o zi, îmi zâmbești, apoi întorci privirea de gheață. Ascultă-mă, Tu,Dor, într-o zi, îți va fi dor de mine, într-o zi îți va fi dor de gustul meu, vei voi iar forma mea s-o știi. Într-o zi mă vei căuta. Ai pus mâna pe mine și nu te-ai spălat. Sunt contagioasă, auzi? tu mă vei căuta, pentru că-ți voi lipsi ca un drog, așa cum mi-ai lipsit tu mie. Auzi, dragostea mea? Drogul tău sunt eu.

În inima mea încape pământul întreg, chiar și voi, cei care într-o clipă necugetată m-ați rănit, m-ați scuipat, mi-ați întors spatele. Și toți cei care vreți să-mi furați bucăți din viață, priviți-mă. Sunt atât de frumoasă! Am frumusețea și puterea ploii ce face oceane pe trotuare, am frumusețea și forța vântului ce face valuri în ploaie, priviți-mă, luați lecții de viață de la mine, luați lecții de dans, de zbor. În lumea mea!

Spune-ți părerea

comments