Făptura ciudată de la malul mării

De la o vreme, crescusem, aveam vreo zece ani, când ieşeam cu unchiul Mihai pe plajă, la dig, lângă mine se aciuia o făptură ciudată. Avea faţa zbârcită, deci era bătrân? Dar mă aşezam în picioare lângă el şi îl întreceam, deci era copil? Ne-am studiat câteva zile, curioşi, era ca un câine alungat din casă, când îi aruncam câte o privire, faţa toată i se încreţea într-un zâmbet recunoscător. Era îmbrăcat sărăcăcios, murdar chiar, şi faţa îi era murdară. Într-o zi, i-am aruncat o păpuşă, stătea jos, cu un genunchi sprijinit de nisip, cioplea cu un briceag o crenguţă, dar era ca întotdeauna încordat, aşteptând privirea mea, zâmbetul meu. S-a oprit, încremenit, apoi, deodată ia păpuşa de jos şi o rupe la fugă. Câteva zile nu a apărut. L-am aşteptat, la un moment dat, nerăbdătoare, l-am căutat în tufele în care se ascundea, îmi părea rău, oare ce crezuse? Apoi, când mă aşteptam mai puţin, a apărut. Avea păpuşa, culcuşită în braţe, ca pe nou născut şi, am observat cu ochi de copil, era curată, cum el, nu era, era spălată şi pieptănată. A stat câteva zile tot la distanţă, dar căutând cu nesaţ în ochii mei o apropiere. Pasul, nici eu nu-l știam, mi-era teamă? Rușine? Prea mulți ani țărmul fusese doar al meu? Dar și singurătatea mă apăsa și în altă zi, i-am aruncat o ceşcuţă de plastic, i-am spus: „nu vezi că a crescut? Dă-i şi ei cafea! Nu vezi cum se uită?” a venit repede lângă mine, de parcă nu a fost departe nicio secundă, a luat ceşcuţa, a umplut-o cu apă de mare şi îi dădea păpuşii să bea. O ceaşcă a luat-o el, una eu şi aşa a început prietenia mea cu Ionică, prima mea prietenie cu un „om mare”. Ne jucam ore în şir, dar stătea ascuns la picioarele digului, nu se ridica prea sus, ca nea Mihai când se uita de mine, să nu-l vadă. Iar seara, pleca întotdeauna când îl simţea pe nea Mihai strângând undiţele. Dar din tufişuri, mă însoţea cu ochi plini de lumină. Când i-am spus, într-o zi: „să te speli, auzi? Că miroşi!” şi a simţit tonul de stăpân, ochii şi-au pierdut lumina, dar a dat din cap, cuminte. A doua zi a venit cârpit, spălat, dar cu ochi trişti şi trişti i-au rămas câteva zile până când mi-am luat inima în dinţi şi i-am spus: ”iartă-mă Ionică, poţi să vii cum vrei tu! Numai să vii.”

Într-o zi, o doamnă coconoasă, cu sacoşele îndesate, încercând să-şi scurteze calea prin nisip, a dat cu ochii de noi, eu curată, îmbrăcată de plajă, dar spălată, îngrijită, el cârpit tot, plin de nisip şi cu păpuşa deja zdrenţuită în mână. A luat o piatră şi l-a lovit: „piei pocitanie, lasă copilul în pace!” şi către mine „nu te juca mamă cu el, că e bolnav, să nu-ţi facă rău!”. A început să țipe la lumea din jur, le-a spus că cine știe ce mi-a făcut nenorocitul, l-au luat la goană cu pietre, au dat cu pumnii în el, l-au lovit în cap. A fugit Ionică. Lovit, cu faţa plină de sânge. Țipam, plângeam, le spuneam să-l lase în pace, alergam de la unul la altul, disperată să nu-i facă rău, dar nebunii se adunaseră, din ce în ce mai mulți, dădeau cu orice nimereau, aruncau cuvinte urâte, rădeau, înjurau. A fugit Ionică. Nu l-am mai văzut. Instinctiv îl ascunsesem de toţi, nu spusesem nici mamei de el, ştiam că l-ar fi gonit. Era ca o leoaică, sfâşia orice i-ar fi putut face rău puiului ei. Ionică nu-mi făcea rău, dar părinţii, uneori, pierd ultima picătură de copilărie chiar în faţa copiilor lor, nu-l putea vedea pe Ionică cu ochi de copil, îl vedea cu ochi de mamă. Iar eu sufeream, noaptea plângeam, nu ştiam să definesc dragostea, prietenia, dar cu sufletul meu de copil simţeam că după familia mea, după părinţi şi bunici, pe Ionică îl iubesc cel mai mult, pe Ionică cu ochii lui senini, care se umpleau de lumină doar când se uitau la mine. Îl întrebam: „Ionică, tu eşti bătrân? De ce eşti zbârcit?” şi râdea: ”Ionică, câţi ani ai tu?”, „tei jumate”, îmi spunea şi râdea. ”Ionică, numără, îi spuneam..” şi Ionică număra „tei, patu, ţinţi, ţaţe, ţapte, opt, nouă, ţeţeeeeeee”…. şi prelungea la nesfârşit „ţeţele” lui. Aşa vorbea şi când ne jucam, ne jucam de-a vânzătorul şi lumina din ochi îi rămânea, dar faţa boţită îi era serioasă, doar joaca era treabă serioasă pentru amândoi. „Cât costă cafeaua”, îl întrebam. „Ţeţe lei” spunea, habar n-având valoarea banului. Alungat, Ionică nu a mai venit niciodată înapoi, şi spre sfârşitul verii, am auzit babele din bloc povestind că pe Ion nebunul l-au dus la balamuc. Vara ce a rămas, mi-a fost pustie. Ceșcuțele, păpușa lăsată în nisip, marea, apa, toate îmi aminteau de el. Când vântul bătea, strigam: Ionică!, sperând ca vântul să-l cheme înapoi, mă așezam pe marginea mării și strigam: Ionică!, îl visam noaptea și-l strigam: Ionică!, îl căutam printre boscheții de pe mal, îl căutam dând și pietrele la o parte. Pe unele, încă mai erau pete de sânge. Eram vinovată, nu putusem să-l apăr! Când vara s-a sfârșit, am lăsat ceșcuțele și păpușa în nisip, pe malul mării, pentru el, prietenul meu din copilărie!

Mă doare şi acum gândul meu când pleacă spre Ionică, ochii lui plini de lumină. O fi fost bătrân, că avea faţa atât de zbârcită? O fi fost copil, că mă aşezam în picioare lângă el şi îl întreceam? Trăieşte? Da, trăieşte şi acum. Un petec din inima mea va fi mereu, mereu a lui….

Spune-ți părerea

comments

13 comentarii


  1. Impresionant! Și strigătul din final: Sunt o ființă umană! Nu sunt un animal! Vezi, Mirror, oamenii acceptă greu pe cei diferiți de ei. Pe Ionică nu l-au acceptat.
    Pe postarea aceasta a mea, cu Ionică, îmi scrie ieri un domn, pe fb, un anume Traian Grigoraș, poet, că lumea nu are răbdare să citească ceea ce scriu eu, că trebuie reconstruit totul, să fac o sinteză din amintiri, să trag niște concluzii. Altfel voi rămâne o anonimă. Eu nu scriu aici, articole științifice, cu abstract, background, studiu de caz și concluzii. Am făcut și de-astea, am cv-ul plin, aici, eu evadez, fug de o lume pe care uneori o simt străină, ostilă. Eu nu mă cert cu oamenii, eu nu strig, eu nu blamez și nu jignesc. Eu mă retrag. Atât. Scriu și uit. O sensibilitate exagerată? Poate! Dar îmi scrie domnul de mai sus, că niște cuvinte scrise anapoda nu înseamnă literatură. Posibil! Dar nu pot sintetiza amintiri, cum îi spuneam eu, aici sunt trăirile mele, învieri și înmormântări. Și nici celebră nu vreau să fiu. Spune-mi, am încredere în sfaturile tale de ”sihastru”, trebuie revizuit modul meu de a scrie?

    Răspunde

  2. Scumpa Cristina, ca sa iti raspund la intrebarea ta, e simplu. Anonimi vor ramane cei care stau in umbra si nu scriu, desi au aceste calitati native. Anonimi vor ramane si cei care desi au aceste calitati, desi scriu, nu is acceptati de prea-luminatii-aia, precum in cazul mentionat de tine, ori, nu is acceptati de-a lungul vietii de „istorie”. Insa, definesc acest cuvant – anonim/anonimi – simbolic. Practic, un termen abstract, facand o paralela la acel nepriceput intr-ale literaturii – si la care pe viitor, nu iti recomand sa mai intri in polemici. Fiindca astfel de oameni, in nepriceperea lor, ori ignoranta, ori altele precum invidie, rautate, etc, nu vor face altceva decat sa te destabilizeze. Pe viitor, evita astfel de discutii, te rog. Lasa-i in lumea lor, ca mai bine le e acolo, iar tie iti e mai bine in lumea ta.
    Ma ai drept exemplu pe mine. Eu sunt constient de ceea ce scriu, poezie sau proza. Sunt constient de valoarea scrierilor mele, care in mod sigur vor ramane atat ofrande pe mormintele strabunilor mei, cat si comoara a limbii romane si poporului roman, lasand in urma mea tot ceea ce voi scrie de-a lungul vietii. Asadar, ia sa fii de-acuma ‘nainte si tu constienta de ceea ce poti lasa in urma ta, in forma scrisa. Nu mai pleca urechiusele la tot ce spun altii. Aminteste-ti de ..
    http://www.universulartei.com/blog/th3mirr0r/pentru-ai-mei-critici/
    si o sa fie bine. Eu daca as putea strange de-a lungul vremii persoane care scriu cu drag, ori picteaza, fac muzica, etc, in Sensul Real, al Artei – adica, aceia care au si Harul necesar, intr-a face o Arta, le-as schimba eu perceptia gresita a multora, in privinta Artei, apoi a Criticii. Ca sa poti fi un bun Critic, Real, trebuie intai sa cunosti Arta – sa simti, sa traiesti. Nu mai pleca pe viitor nici ochii, nici urechile, la ce spun Anonimii [ca doar ei ar fi in stare de astfel de comentarii] 🙂 ah, si totusi, aminteste-le ce o zis marele nostru Arghezi: „De obicei, critica literatului incapabil consistă în afirmarea însuşirilor ce lipsesc dintr-o lucrare literară din pricină că aprofundarea calităţilor evidente îi este dificilă.” ©Tudor Arghezi, Citat despre critică.
    Invatatura, astfel, da-le lor – ca au maaare nevoie!..

    Th3Mirr0r

    Răspunde

  3. Eu ma lovesc mereu de astfel de persoane, sa stii. Insa, cand iti apreciezi valoarea scrierilor, asa cum e natural, izvor al sufletului tau, cand stii si simti acestea, vei fi de neclintit, in fata uzurpatorilor de arta -cum ii numesc eu pe acestia. Iti dau un exemplu viabil: acum vreo 5 ani si ceva, cand am pus poezii din Cartea Poemelor, abia daca dadea cate un like vreo careva, pe Facebook. M-am intrebat intr-o vreme, pe atunci „mai, or fi strambe, versurile mele; nu le-o place alora, poate au dreptate” . Da ce crezi tu? dupa o vreme, am inceput sa postez poezii de marii nostri artisti ai vremii, strabuni si Genii ale literaturii. Si ce crezi? Nici la alea, nu dadeau like, prea multi. Ca si cum… eu postam in van, mi le ignorau, iar daca isi puneau ei, poze ori mai stiu eu ce, isi comentau reciproc, ori dadeau share la continut, etc. Ori, de la mine, postate, ioc! Atunci abia, am inteles eu despre RAUTATEA lumii, despre ignoranta, rea vointa, invidia, ori alte negative lucruri. Abia atunci, inteles-am eu valoarea nu doar a mea, ca fiinta umana, ci si a ceea ce scriu. Asadar, acum, intelegi la randu-ti, valoarea ta, ca om, apoi, ca artist?!.. Da, ori ba? 😛
    Ti-am dat un exemplu mai mult decat Real.

    Th3Mirr0r

    Răspunde

  4. Da, înțeles-am! Voi continua așa cum știu eu, așa cum cred eu! Eu pentru cei dragi mie nu sunt o anonimă. Pentru cei care nu mă plac, sau nu le plac scrierile mele, voi rămâne oricum o anonimă.
    Șterg din inima mea, tot ceea ce mă face să nu mai fiu eu.
    Mulțumesc Mirror!
    Ți-am mai spus, dar îți mai spun, dacă ai fi lângă mine, te-aș îmbrățișa.

    Răspunde

  5. Ei vezi? 🙂 unei pietre, ii poti schimba forma, insa nu si esenta. Asa si cu scrierile tale. Cand ai sa le pui intr-o carte, le vei organiza pe anumite perioade, dandu-le o ordine – insa in nici un chip, sa le modifici structura. Viziunea iti apartine in totalitate – pe viitor, sa iti aduci aminte ca daca pui o piatra peste o placuta de lemn, nu mai tre’ sa o si rasucesti fiecaruia, caci fiecare unghi are faramita din viziunea de ansamblu a creatorului, apoi a persoanei care doar a asezat-o pe un suport – nu i-a modificat structura, ci doar forma.

    Th3Mirr0r

    Răspunde

  6. Am înțeles, Mirror! Promit ca nimic din structură nu va fi schimbat! Voi mai lucra la formă! Unele postări le fac pe loc, dintr-o idee, dintr-o imagine văzută, dintr-o viziune de o clipă. Așa va fi!

    Răspunde

  7. La forma, e simplu. Cand le vei uni intr-o carte, toate postarile, iti notezi titlurile, perioadele descrise ale vietii – in acele momente, apoi, le organizezi pe etape. Asta e doar o idee – venita din exterior – tu poti forma altfel, acestea, cand vei hotari ca poti uni toate intr-o carte 🙂
    Eu citesc cu placere de la tine, din cand in cand. Si am si rabdarea de a parcurge pana la capat 🙂 oricare dintre cei care doresc sa te citeasca, ar face asta.

    Th3Mirr0r

    Răspunde

    1. Când voi uni totul, ești primul om cu care mă voi sfătui. Am avut aseară întâlnirea de 30 de ani de la finalul liceului și am avut surpriza să fiu o mică vedetă. Foarte mulți colegi au ajuns cumva, așa cam din mână în mână, la site-ul meu și mă citesc. Am fost surprinsă, dar surprinsă plăcut. Site-ul meu a ajuns în Canada, în Belgia, în Germania, pe acolo pe unde lucrează colegi de ai mei.

      Răspunde

      1. In mod sigur, se vor bucura mereu, sa te citeasca; asta e cel mai important: ceea ce imparti lumii, alcatuita din prieteni apropiati, indepartati, sau cei care ai sa-i cunosti de-a lungul vremii

        Th3Mirr0r

        Răspunde

  8. P.S: Am vorbit mai deunazi cu prietena de care-ti spusei, Corina. Ea are acces limitat la internet – nici telefonul nu vrea sa il dau. In schimb, i-am dat site-ul tau, daca/poate cand o avea timp, sa intre, sa citeasca, poate si sa schimbe opinii cu tine, ori sa va gasiti prin oras cine stie cand..

    Răspunde

  9. O aștept pe Corina, poate ne și cunoaștem, mai știi? Lumea este atât de mică uneori. Sau atât de mare!

    Răspunde

    1. Eu mi-am indeplinit misiunea, de a-i spune despre tine. Sa vedem ce-o mai urma de-acu’ ‘nainte!.. M-as bucura sa va stiu plimbandu-va pe vreo straduta, depanand amintiri, ori minunandu-va de ceea ce va ofera viata aceasta 🙂

      Th3Mirr0r

      Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *