Grinch, moșul copiilor de peste tot

Iubesc viaţa, o iubesc vara, când mă simt verde, când simt pe tălpi nisip stelar, când valurile mării mă lovesc cu forţă, iubesc frunzele toamnei ruginii, când miroase a must şi a nuci, iubesc Crăciunul cu arome de cozonac, cu sclipiri de globuri pe glob, şi iubesc primăvara când albul liliacului devine stare de spirit. Acum, mai mult ca oricând vreau să îmbrăţişez oamenii, aş vrea să le povestesc şi să plâng pe umărul lor, sunt atât de frumoşi oamenii primăvara şi eu sunt atât de frumoasă. Primăvara îmi aduc aminte că am ochi şi pot să văd, că am buze şi pot să râd, că am piele şi pot să simt orice apropiere, pot să aud, să ascult, pot să miros, Tu,Dor miroase a albastru, a ciocolată, a santal, este bun şi frumos şi atât de candid, îi simt mâinile şi pot să le mângâi când se pierde lângă mine, când îl găsesc lângă mine.

Am iubit viaţa de când mă ştiu, am trăit totul ca un copil avid, curios, cu ochii mari, aşteptând necunoscutul. Îmi aduc aminte de vacanţele de vară, ne făcea mama dimineaţa cacao cu lapte, cacao adevărată mângâiată îndelung cu linguriţa, nu instant, şi spuma cu lapte avea povestea ei, nu tristă, şoptită la cozi formate noaptea când se îngânau zorii, asta era povestea ştiută doar de mama, noi ştiam poveşti frumoase, vesele din spuma laptelui, cu iezi cucuieţi, cu frunze în buze şi mălăieşi în călcâieşi. Sorbeam cacaoa ca un ritual, o simţeam în nări, lăsam cana pe masă să o spele mama, strigam: „Săru mâna pentru masă” şi o zbugheam cu frică să nu pierd secundele de joacă. În spatele meu, mama striga: Atât?. „Te iubesc!” mai strigam în urmă şi îi simţeam zâmbetul pe buze. „Măcar te pieptenaşi?”, mai apuca să spună şi eu făceam o scurtă concesie buclelor prea rebele, două pălmiţe, sus pe creştet şi încă două mai jos, pe umeri, în dorinţa de a le domoli revolta. Dar buclele negre, odată scăpate din strânsoare izbucneau vesele în soare, iar pe faţa mea rămâneau mustăţile de la cacao, mai toată ziua. Când la prânz, ne chema mama la masă, se uita cu ochii ei negri, mari la mine, cu aceeaşi uimire de fiecare dată şi mă certa mereu cu aceleaşi cuvinte: „Hai, mă, mamă, că eşti şi tu fetiţă, nu golan!!!”, şi lua un prosop de bucătărie, îl înmuia sub jetul de apă şi făcându-se mânioasă, îmi curăţa, uşor, mustăţile dulci, uscate.

Strada era arena noastră, în curte nu era loc pentru exuberanța și năzdrăvăniile noastre. Mașini treceau rar, una la trei zile, nimic nu ne incomoda joaca. Jucam ”rațele și vânătorii”, era jocul preferat, dar la un moment dat, într-una din casele din jur s-a mutat o familie de bătrâni, el era un om crunt, nu zâmbea niciodată, purta o cipilică, ca un vârf de ciorap pe cap. I-am spart geamul odată și el nu ieșea decât la balcon, cu baston și ne scuipa sau arunca cu pietre în noi. Cred că ieșea noaptea și le procura. Ne lovea cu sălbăticie, neștiind ce înseamnă copil. A fost tata și a vorbit cu el, de atunci nu ne-am mai jucat cu mingea, dar gălăgia noastră continua să-l deranjeze. Ne adunam de pe toate străzile din jur, seara când veneau părinții acasă, ieșeau la balcoane, în curți și ne urmăreau, se încărcau cu veselie de la noi. Doar bătrânul cu baston, era veșnic nemulțumit și în zbenguiala noastră, ne strâmbam la el, îi strigam ”moșul cocoloșul”, el se înfuria mai tare, ne pâra la părinți, ei ne domoleau două, trei zile, apoi uitam și o luam de la capăt. Cum iubeam viața atunci, cum iubeam copilăria mea, casa mea, strada mea, chiar și veșnicul moș din peisaj. Până într-o zi, când ne-a otrăvit cățelul, Piramidon. Era mic, avea câteva luni, dar era tare nărod, se aciuise un pisic negru pe lângă el, dormea pe burta lui, îl chema Mirciulică și cățelul îl apuca de gât și-l târa în joacă prin curte. Schelălăia pisoiul cât era ziua de lungă și deranja moșul cocoloșul. L-a otrăvit, a venit unchiul meu, era medic veterinar, i-a dat pastile, lapte, nu l-a putut salva. A murit Piramidon, l-am urât pe moș, am luat pietre și i-am spart geamurile, aș fi vrut să-l gonesc de pe strada noastră liniștită, din viața noastră atât de frumoasă până când apăruse el, aș fi vrut cu mintea de copil să-l alung din lumea asta pe care el n-o înțelegea. A doua zi, a dispărut și Mirciulică, n-a mai apărut niciodată, dar țin minte cum se suia pe corpul mort al lui Piramidon, cum trăgea de el, cum schelălăia mai jalnic ca oricând. Moșul ne-a otrăvit în continuare mulți ani din viață, viață pe care el n-o iubea, ca un Grinch al copilăriei noastre ce nu ne putea fura Crăciunul, dar ne fura ființe necuvântătoare, atât de dragi nouă, ne fura clipe de joacă, de gălăgie, de pituluș, de baba-oarba, ne fura albul și inocența din noi cu scuipatul lui murdar, cu pietrele aruncate în copilăria ce n-o înțelegea, n-o voia în preajma lui. Câți astfel de Grinch or mai trăi și azi tulburând liniștea, candoarea unei vârste ce nu știe negrul, murdarul, putreziciunea unor oameni care nu știu a îmbătrâni frumos!

Spune-ți părerea

comments

2 comentarii


  1. Eu iti multumesc sincer,prin povestirea ta ne faci viata mult mai frumoasa,felicitari Cristina Mihaela Barbu !

    Răspunde

    1. eu mulțumesc, Dumitru, am recitit, mi-am adus aminte de moșul cel urât. Chiar era urât din toate punctele de vedere. Numai bine!

      Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *