Hoții de vise

A venit vara! A venit șovăielnică, ezitând, nu-i sunt prea dragi pământurile noastre, nu are ce pârjoli, și apoi nu-i place rutina, aceleași zile, aceleași luni să vină, apoi alte luni să plece. Așa că a venit șchiopătând, strâmbându-se la noi, ca la o obligație zilnică, obișnuită, arde doar mecanic, pentru că așa trebuie. Am citit prin ziare că verii îi plac coastele australiene, acolo poate pârjoli păduri, și întâi de toate îi plac valurile uriașe, surferii, coralii. Uitase că îi venise rândul să plece, să treacă pe jumătatea cealaltă a lumii. Aici, nopțile se micșoraseră, se încovoiaseră, zilele se lungeau, era menirea lor la jumătatea anului și cereau soare, ca o hrană cotidiană, să le întărească rădăcinile.

A venit până la urmă, forțată, târâtă pe jos, a venit și odată venită, s-a pus răzbunătoare pe pârjolit.

Era țipăt în aer, era țipăt de bucurie, de libertate, era țipătul meu. Întotdeauna la mijlocul țipătului, apari tu. Ca o salvare. Ai venit, te-ai aplecat puțin ca să ajungi la mine, aș fi vrut să închid ochii, să-ți simt respirația. Niciodată nu pot să respir când ești lângă mine. Atunci, respiri tu. Dă-le încolo de reguli! Cine zice că trebuie să respir? Aș fi pus capul pe umărul tău, ce mai conta, toată lumea știa, sau se făcea că știe, sau aveam eu impresia că știe, și așa de mult timp visam același vis. Eu și tu! Aș fi vrut să-ți spun ceva, orice, dar era gălăgie și cuvintele au rămas pe buzele mele, erau grele, duceau cu ele secretul, au căzut împovărate, la picioare, înfigându-se în pământ. Pământul le-a primit, ca și cum ar fi fost pentru el.

Aveam formă de rană! Aveam culoarea inimii. Tu nu vedeai. Tu râdeai. Și respirai. Pentru mine. Eu îți priveam năucă zâmbetul și mă întrebam ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă tu nu mai respirai, ce s-ar întâmpla cu tine dacă eu n-aș mai trăi din respirația ta. Hai, te rog, încă o respirație, doar una. Să mai trăiesc, să mai trăiești.

Răsuflarea ta stătea jucăușă pe umerii mei, cobora între sâni, odată cu un firicel de sudoare. A mea? A ta? Apoi răsuflarea, după ce s-a odihnit puțin, a urcat pe gât, o simțeam grea, din ce în ce mai grea, făcea pauze, se poticnea, ochii tăi se întunecau, se adânceau, mă trăgeau în ei, mă țineam de marginea lumii, pentru că așa cereau regulile, dar aș fi vrut să mă arunc în ei. Respirația ta se oprise. Eu nu mai trăiam. Un cal alb galopa în inima mea. Și eu eram cer. Tu erai vârtej!

Aș fi vrut, apoi, să te iau de mână: ”Hai în lume, dragule, drag! Hai să jucăm șotron amândoi, apoi să furăm acadele, să stăm pe o bordură, tu să respiri peste mine, eu să trăiesc din respirația ta și să-mi ajungă! Hai să furăm soarele, hai să furăm vise, să-ți fac casă din ele pe pământul gol, să dormim luminați de stele, tu cu capul pe pieptul meu, să ne acoperim cu nori pufoși, apoi să furăm alte vise, să le visăm împreună! Rând pe rând, câte un vis! Dă-le încolo de reguli! Hai cu mine în lume! Respiră pe gâtul meu, cai sălbatici să tropăie prin sângele nostru!”

Ziua m-a smuls de lângă tine! Am mai apucat să-ți strig peste umăr: ”caută-mă, fugi cu mine în lume!” Vara a continuat răzbunătoare. Ardea, apoi a început să cadă ploaie dintr-o jumătate de nor. Cealaltă jumătate râdea, ca o față de om care, cu un ochi râde și cu celălalt plânge.

Spune-ți părerea

comments

Un comentariu


  1. Ma intreb….ce sunt eu,pentru cei din jurul meu?O pacoste,o adiere de vant prin labirintul sufletului,o binecuvantare?

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *