Am dormit ore în şir, când m-am trezit capul îmi atârna greu pe umeri. Zac minute în şir ca după o suferinţă, am visat mii de vise cu el, cu ochii închişi, cu ochii deschişi. Cred că asta este cea mai mare suferinţă, nicicând nu voi mai putea visa, acum ştie totul. Parcă am simţit că am pierdut pe cineva, da, cred că am pierdut magia visării, trăiesc un coşmar şi alunec în gol fără să mă prindă nimeni. De la o vreme, seara, el era ultimul meu gând, dimineaţa primul care îmi venea în minte, asta am pierdut. Va trebui să învăţ să visez fără el şi simt o furie cumplită pe el, aş vrea să fie în faţa mea să-i pot spune că el a vrut asta, el a provocat totul, el este vinovat, cu privirea lui, cu zâmbetul lui, cu râsul lui, a știut mereu că îmi răvășește viața, a știut, acum câteva zile, m-a întrebat de ce nu vreau să lucrez mai mult pe studiu, mai multe zile, am zâmbit, cred că este ultimul lucru care îmi lipsește, să fie mereu prezent, să fie lângă mine când mănânc, când strănut, când mi-e somn, când mi-e dor de el, când mă uit aiurea pe geam. Nu, nici el nu are nevoie de asta, ne-am face rău, și când gândeam toate astea, el zice: ”oricum, te iau eu de acolo!„ eu îl priveam dusă, cum adică mă ia? Vrea să-mi spună ceva? Vrea să-mi arate ceva? Numai că eu, nu mă agăţ de el, eu nu am nevoie de el fizic, eu pot să-l iubesc fără să-l văd, da, nu se aştepta la asta, eu nu vreau dragoste fizică cu el, transpiraţie şi sudoare, cu siguranţă nu se aştepta la asta, pot să-l visez fără el. Dar nu voiam să ştie, adică trecea pe lângă mine ca şi cum ar fi ştiut, uneori se distra, avea un anume zâmbet, de motan, şi acest zâmbet, l-am urmărit, nu apărea când vorbea cu altcineva. Uneori vorbeşte cu vreo femeie frumoasă, are o anume privire, are un zâmbet de cocoş, dar nu acel zâmbet, nu acelaşi şi ieri, a trecut pe lângă mine şi nu m-a băgat în seamă, cred că ăsta a fost factorul declanşator, parcă se juca, nu existam, ei lasă, că ţi-arăt eu că exist!
Deciziile din viața mea le-am luat din instinct, sentimentele m-au condus întotdeauna, parcă eram un vas ghidat de o lumină de far, dar uneori m-au condus spre prăpastie, am făcut mai mereu ce mi-a spus inima să fac. Consecințele? Câteodată, dezastru! Acum, cu siguranță dezastru!
Îmi simt inima grea, parcă stă să se rupă, mă sfâșie, ce-am făcut? Mă simt transformată în mii de fire de praf, de pulbere și împrăștiată în lume de vânt, e o durere surdă pe care nu pot să o explic, nu pot să o descriu, doar o simt, o trăiesc. Nu cred că aș găsi înțelegere în cineva, cum aș putea? Cum ar putea cineva să înțeleagă clipele astea prin care trec, am sperat în momentele acelea necugetate în care i-am scris și în momentele acelea de paralizie a creierului, în care i-am trimis ceea ce am scris, am sperat că va înțelege el, dar acum mă gândesc că nu înțeleg nici eu, cum ar putea el să înțeleagă? Ce să înțeleagă? Că de o perioadă doar pe el îl aud, doar pe el îl văd, ceilalți sunt toți în ceață, pentru el am lentile speciale, îmi mărește fiecare detaliu legat de el, doar el contează? Nu simt nimic legat de nimeni, doar mirosul lui, cuvintele lui au ceva special pentru mine, un înțeles aparte și felul cum spune anumite cuvinte, cum le articulează, cum le asortează cu privirea, totul sunt hrană pentru mintea mea dusă, pierdută, și cumva, într-un colț din mine, știu că el știe asta.
Tristeţea pe care o simt mă dărâmă, nu simt nimic altceva, nici părere de rău nu mai simt, nici furie, nici frică, nici frig, doar tristeţe, o tristeţe distructivă, tot ce credeam, nu mai cred, aveam nişte planuri, aveam priorităţi, tot ce-am trăit, am trăit demult, în vremuri uitate, apuse, acum sunt o efemeridă care se apropie de flacăra lumânării. Trebuie să-i arăt că nu este adevărat ce-am scris, trebuie să-i arăt că a fost un gest impulsiv, că eu sunt impulsivă, da, cu siguranţă, îl voi face să creadă că nu este real, că au fost câteva clipe în care am gândit cu totul altfel despre viaţă şi moarte, şi despre lumea din jur am gândit altceva, şi pe mine m-am văzut altfel, trebuie să-l fac să creadă că am iubit mai mult nevoia de a iubi, de a simți ceva, măcar fie și numai chin.
De fapt, e real? Îl iubesc? Arunc aşa cu cuvintele de parcă nu ştiu ce înseamnă. Niciodată nu am spus aceste două cuvinte uşor, le-am cântărit întâi, le-am măsurat, le-am judecat, când au avut greutate, când le-am simţit greutatea, abia atunci le-am rostit. Poate că mă înşel, m-a provocat, în mod sigur a provocat toate sentimentele mele, a trăit fiecare moment, a savurat fiece clipă, a vrut asta, dar a reuşit? Sunt îndrăgostită de el? Sau iubesc dragostea? Sunt cu totul derutată şi pentru uşurarea mea, sunt tentată să cred că m-am înşelat, vreau să cred pentru liniştea mea că nu este adevărat niciun sentiment, mi-e dor de cuvinte frumoase, mi-e dor de atenţie, mi-e dor de dragoste, dar nu-l iubesc, îmi vine să sar într-un picior, să-l sun, să-i strig: nu te iubesc, a fost o iluzie, te-am minţit, nu am vrut, a fost sub impulsul unui moment, dar te-am păcălit, nu te iubesc, nu te iubesc, nu te iubesc! şi în uşurarea momentului, chiar aş vrea să-l sun, să-i spun că a fost o greşeală, totul, doar o greşeală. Dar prin faţa ochilor, îmi trece momentul acela când era în capul scării, cu mâna strânsă pe o balustradă şi era extrem de palid, şi mi s-a făcut inima mică, mică, s-a strâns şi parcă mă durea şi momentele acelea când este trist, se uită pe geam şi eu mă opresc din ce fac, mereu şi mă întreb de ce face aşa şi seara, de ce mă întreb mereu dacă o fi ajuns în regulă acasă şi acasă nu înseamnă lângă mine…