Jumătatea mea de suflet….

Retrăiesc ziua de ieri, o reiau secvență cu secvență, ce-am făcut să merite zâmbetul tău încărcat cu soare, ce-am zis, ce-am râs, ce-am plâns?

Aș vrea să se repete, rememorez, recompun gesturile mele, lacrimile și zâmbetele, care te-a făcut fericit? care ți-a adus lumină? Aș vrea să fac același gest, să-l mai fac și mâine, să mai râd și mâine, să mai plâng și mâine, ajută-mă, spune-mi, strigă-mi, să pot să repet, să multiplic soarele din tine, să copiez în mii de copii razele aruncate peste mine, mă năpădesc, mă cuprind, mă ridică, sunt un copil ce vrea o acadea, mai vrea și mâine, nu știu cum să chem din nou primăvara, nu știu cum să-ți aduc tinerețea pe chip, mă chinui, mă întreb, mă copleșește îndoiala, acel gest? Acel zâmbet? Acea lacrimă?

Cred acum că a venit momentul să nu mai caut explicații logice, să accept ceea ce mi se întâmplă, pur și simplu, nu să mă arunc cu capul înainte, ci doar să accept, nu ca pe o fatalitate, ci ca pe un altfel de viață dinăuntrul meu, o viață ascunsă, pitită de ochi străini, de lumea toată, de tine, de mine.

Tu ai venit neinvitat, nechemat, nici n-ai bătut la ușă, ai dat buzna, ai intrat în inima mea și  nu mai vrei să ieși, dar știu sigur că te-am așteptat, bărbatule cu chip neștiut până mai ieri, singuratic, nestatornic, risipitor de clipe.

Tu nu-mi vei lua niciodată bagajele din mână, tu nu-mi atingi semnele de pe corp, nu știi cât mi-e teamă de păianjeni și de întuneric, de orice întuneric, că intru în panică atunci când mi-e frig, nu ești atent dacă ochii mei pleacă departe, prind aripi și zboară spre cerul liber, dând norii la o parte, înnotând prin curcubeie, căutând primăveri duse, veri apuse, toamne arămii, ierni argintii, nu cunoști  când gândurile mele se răzvrătesc, nu vii când te chem, bărbatule, nu vei fi niciodată jumătatea mea de trup! Habar nu ai când este ziua mea, niciodată nu-mi vei aduce o cafea când nu pot să-mi ridic oboseala de pe pernă, nu știi să mă înalți din zăpadă când alunec pe oglinzi ascunse de fulgi, nu ai văzut niciodată cum îmi pulsează un vas de sânge pe gât când te apropii, nu vrei să mă atingi, vrei să mă mângâi, dar te ferești, mă chinui, mă răscolești, ți-s dragă, poate, dar o zi la două luni, cum, Doamne ți-ai făcut loc acolo, în inima mea? cum te-ai culcușit? Cum ți-ai ridicat casă acolo și nu vrei să mai pleci? Bărbatule, ești jumătatea mea de suflet, mă doare să cred că nu vei fi mereu!

Și trebuie să accept că exiști, nu trebuie să mai fac eforturi să te dau afară, nu trebuie să mai încerc la nesfârșit să te scot din inimă, inima nu se dă cu împrumut, pe termene fixe, inima se dă pe veci!

Îmi este tare bine că exiști, îmi este greu, îmi este drag, chiar dacă uneori m-am luptat cu tine, te-am trântit de câteva ori prin inima mea, te-am aruncat, te-am zidit, n-ai avut unde să mai fugi și ai rămas, îmi este tare cald că exiști și nu mai mi-e teamă de frig, mă simt în siguranță când ești acolo, ești reazăm la bătăile inimii, nu mai intru în panică, te accept, te primesc, îți trimit flori în cale, îți aprind soarele, te aștept să vii mereu acasă, îți meriți locul.

Trebuie să accept că exiști, îmi dai dimineți binecuvântate de raze îmbătate și bezmetice, răsărituri încurcate și învălmășite, dar seara mă vindeci, mă faci să mă simt ca o apă de munte, limpede, grațioasă printre grohotișuri, îmi dai întrebările de zi cu zi, bucuriile și răspunsurile de seară cu seară, mă duci în ceruri pe care nu credeam că le pot atinge.

Ai locul tău și eu trebuie să nu mai încerc să explic asta la nesfârșit, voi accepta, voi renunța la închipuiri.

Spune-ți părerea

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *