Mai mult, nu se cuvine!

Te ocolesc în gânduri, dar uneori, un gând hoinar se așează seara, pe obrazul tău. O amintire. Aș vrea s-o pot alunga, dar o țin strâns ca pe un giuvaer găsit în zăpadă, nu-i mai drumul ca unei raze de soare după iarnă grea.

Altfel, cum aș respira? Și cu amintirea în palme ce știu? Ce aflu? Ce simt? Pentru câteva clipe zbor ca un fluture năuc spre o lampă uitată aprinsă. Și aripile se topesc. Ard. De atâtea ori am confundat privirile. Dar niciodată ca acum. Îmi spun că nu eu am hotărât asta, dau vina pe destin, mulțumesc soartei, viața mea scrisă undeva cu mult înainte de a fi eu a ales să fie așa, stelele au rânduit să ajung aici, acum, eu singură nu aș fi știut să aflu drumul. Nu erai pregătit pentru mine. Nu atunci, nu acum. Poate niciodată. Bărbatul pe care n-am voie să-l ating, amintirea pe care trebuie să o alung, deschid geamul, suflu în palmă să zboare gândul spre alte minți, spre alte nopți, spre ani când voi fi bătrână și nimic, nicio amintire nu va mai durea. Mi-ai fost suficient chiar dacă nu te-aș fi atins. Cum m-ai găsit? Nici nu m-ai căutat. Am știut de la început că mi-ești suficient fără să te văd măcar. Și în clipa aceea stelele au tremurat și valurile, și stâncile, planetele, ploaia, firele de nisip ale clepsidrei. Apoi, tu ai plecat? Eu am plecat? Nici nu mai știu. Au trecut secole de atunci. M-am luat cu viața. Uneori mai îmi spun și acum, ce noroc să pot trăi asta. Uneori te naști pentru o clipă. Clipa aceea a fost atunci. Poate am așteptat să revină. N-a mai venit. Nu ca atunci. Câteodată, seara, la alunecarea în vis și acum, mai îmi mângâi buzele. Nicio ploaie, nicio zăpadă nu va șterge atingerea, niciun alt sărut nu va spăla gura mea.

Vin și seri nedorite, nechemate în care mai simt că doare, dar atunci alung gândurile, dorurile. Continui să trăiesc. Sunt fericită. Îmi iubesc viața. Sunt fericită cum n-am fost niciodată, simt o liniște fără sfârșit, simt calmul din jurul meu. Iubesc o zi, uit, apoi iubesc iar, trăiesc, îmi ajunge ceea ce am, alteori vreau mai mult, iar iubesc, mă întregesc, mă agăț de fleacuri, mă agăț de orice zâmbet, de orice privire, mă înșel iar, mă amăgesc, mă mint, apoi iar uit, cresc, apoi devin brusc copil, și-mi trece prin fața ochilor o imagine cu un bărbat bărbierindu-se dimineața, fără mine, și rup, apoi iar cresc, iubesc, fac nod, același bărbat își dă cămașa jos, o pune pe scaun, e obosit, în inima lui este altcineva, îi zâmbesc, nici nu trebuia să fiu eu acolo, poate doar cu gândul, pentru o clipă am fost parte și eu din el și am știut adevărul din mine atunci. Și epoci multe am așteptat să vină să mă cheme, să-mi bată în ușă, să-mi spună: ”am venit!„ Dar n-ai venit. O fi, Doamne, asta fericirea? O fi liniștea asta fără Tu,Dor, calm și liniște?

Ai ascunsă în inimă o poveste pe care numai eu o știu. Într-o parte a inimii ai amintiri neștiute de altcineva, ai întâmplări, ai regrete, ai teamă, ai curajul de atunci, alegerea de atunci, plecări și amânări, știi unde să calci în jurul meu, știi când vreau să vin spre tine și eu în inima toată știu cum te bărbierești, cum îți flutură vântul prin păr, cum îți dai seara cămașa jos, după o zi de muncă, știu când ești, pentru că peste tot în jur miroase a tine, știu că nu ai dormit azi noapte, știu când mă chemi, știu când să plec, știu cum îți strângi ochiul stâng când vrei să explici ceva, cravata știu cum îți stă, halatul cum îți vine, știi să vii, știi să pleci, și când pleci, cu palma în aer îți măsor distanța dintre umeri, și îți văd întrebările, dar nu pot să mai răspund, și îți știu îndoielile, dar nu pot să ți le mai le alung, și știu când o să mă atingi, îți simt dinvreme mâna pornind spre mine, o miros, miroase a tine, o adulmec, și știu și când pleacă mâna. Ceea ce nu știu, voi afla într-o lume de dincolo, ce-am fost, ce-am rămas? Ceea ce am trăit mi-a fost noroc. Și fiorul care a rămas. Îl simt și acum.

Uneori, strig un nume străin, l-am inventat pentru tine, mă sperii, dar a doua zi îl șoptesc din nou. Atunci când îl cer palmele, și toate venele, și gândul, și brațele și toată ființa mea. Până la neființă. Atunci când nu pot să te amân. Nici să te anulez. Îmi propun, rațional, hotărât, decisiv să plec, vreau să plec, simt totul ca pe un moment de răscruce, dar nu mă pot hotărî, decizia de o secundă râde de anii mei, sunt în conflict cu mine, mă cert, visez, renunț. Mă întorc mereu în locul în care inima mă târăște după ea, acolo îmi bate puternic, mă întorc acolo unde uit să respir. Locul sărutului. Dacă cineva, vreodată mă va mai vrea, va fi nedrept, va avea de dus o luptă inegală cu o amintire. Doar tu vei câștiga.

Tu,Dorule, mai ia-mă seara în gând acasă.

Mai mult, nu pot să te rog, nu se cuvine. Mai puțin, te-aș mai merita?

Lacrymae hinc, hinc dolor! De aici lacrimile mele, de aici durerea mea…

Taina

Spune-ți părerea

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *