Marea…

Marea…

Se spune că marinarii au nostalgia nisipului. Atunci, sunt marinar….

Se spune că pescăruşii au nostalgia valurilor. Atunci sunt pescăruş….

Ce înseamnă marea pentru mine?

Cel mai vechi prieten. O cunosc de la patru ani. Mă lăsa mama la tanti Uţa şi la nenea Mihai, aşa, pe la 15 iunie și mă lua la 1 septembrie, când începea culesul roadelor la țară. Marea mi-a fost ani de zile, pe timpul verii, bonă, mamă, soră.

Am personificat-o în mintea mea, în poeziile mele şi în toate paginile scrise vreodată de mine. A fost ceva mai mult decât o întindere de apă, decât o bucată din pământ sau de cer.

Suna mama în fiecare seară. Înnebunea fără mine, dar toţi doctorii spuneau că marea îmi va face bine. Singura. Marea….

Îi spunea nenea Mihai mereu: „Stai liniştită, tată, cu mine este în siguranţă. Sunt numai cu ochii pe ea. Nu pleacă niciodată de lângă mine”. Nu ştiu cât stătea mama de liniştită, dar a doua seară suna iar şi iar.

În fiecare dimineaţă, unchiul Mihai îşi lua undiţele, le aşeza în maşina bătrână, mult mai bătrână ca el, mă lua în braţe şi plecam la dig. Îmi întindea păturica pe plajă, jucăriile şi pleca pe dig. Nu îşi întorcea niciodată privirea spre mine. Cred că uita că eram cu el. Eram protejată doar de cer şi de mare. Vorbea într-una, cu valurile, cu undiţele, cu cerul şi cu pământul. Vorbea cu peştişorii pe care-i prindea, vorbea cu racii, cu scoicile. Cu mine, niciodată. Seara mă lua iar de mână, mă suia în maşină şi plecam acasă. Suna mama şi unchiul Mihai îi răspundea senin şi sigur de ceea ce spunea că sunt mai în siguranţă decât dacă aş fi cu ea.

Nu ştiu când am intrat prima oară în mare, am intrat şi nu aş mai fi ieşit. Nisipul mi-era prieten, dansam cu vântul, mă întreceam cu valurile. Cuprindeam apa în brațele mele, mângâiam pescărușii în zbor, soarele îmi ardea fața, stâncile erau țărmul către care pluteam. Câte imprudenţe am făcut de-a lungul timpului în apă, câtă inconştienţă pe parcursul anilor şi totuşi, marea m-a adus mereu înapoi, caldă, ca pe nişte braţe uriaşe. Ani în şir la începutul verii, plaja rămânea goală şi apoi spre august începea lumea să se adune, dar mai departe. În preajma digului rămânea mereu pustiu. Eram în mâinile lui Dumnezeu!

În inima mea a fost mereu o siguranţă crâncenă că nu mi se poate întâmpla nimic (am citit nu demult că părintele Cleopa consideră această siguranţă inconştientă ca fiind un păcat „de dreapta”. O infatuare şi o naivitate. E ca şi cum l-aş ispiti pe Iisus să mă asculte, să facă o minune, e ca şi cum aş crede că am un anume fir roşu cu Iisus), dar eram copil și inocent mă lăsam în vrerea lui Dumnezeu.

Au trecut anii. Nenea Mihai nu mai este demult. Pentru că nu a suportat singurătatea în care o părăsea mereu unchiul, zi după zi, pentru că nu a suportat rivalitatea şi lupta cu marea, tanti Uţa a fugit cu un vaporean. Era tare frumoasă, tare diafană, deşi era trecută bine de prima tinereţe când l-a părăsit pe unchiul. Târziu, când n-a mai vrut-o nimeni, s-a întors la copii. N-au iertat-o niciodată. Şi-a petrecut ultimii ani în azil, singură, nebună, cu furtunile şi vânturile care o bântuiau şi zi şi noapte. Într-un an, am fost la ea, nu m-a cunoscut.

La un moment dat, am realizat că nu închid ochii când stau pe plajă, niciodată. Cred că iubesc atât de mult marea, încât îmi este teamă să nu pierd clipa, să nu o simt, să nu mi scurgă printre degete, printre gene, ca nisipul, ca praful stelar.

Trăiesc fiecare clipă la mare cu intensitate, cu pasiune. Timpul are altă valoare, alte coordonate. Totul este altfel, totul miroase altfel, eu miros altfel.

Când am fost cu Andrei prima oară la mare, la vreo doi ani de când eram împreună, mi-a spus că sunt cu totul altă fiinţă când sunt în apropierea mării. I se părea că din drum, din momentul în care simţeam mirosul mării, mă transformam, intram într-un soi de transă, din care ieşeam doar la întoarcerea acasă. Cred că şi acum este la fel. Trăiesc parcă într-o lume paralelă, sunt bătrânul lui Hemingway. Uneori plec de pe plajă la 2 noaptea, alteori mă întorc la 5 dimineaţa, totul este la altă viteză.

Dacă nu ai făcut vreodată dragoste pe plajă, la 4 dimineaţa, nu ai făcut dragoste niciodată! Te contopeşti cu nisipul, cu apa, cu tot universul. Şi oboseala este cruntă, te sfârşeşte…

Marea te sfârşeşte, plec acasă epuizată, în nebunia din oraş, cad doborâtă, dorm ore în şir, zile în şir, mă rup din mare şi ruperea doare. Un tot îl dai pe din două şi doare, te sfârşeşte, pentru mult, mult timp…

Spune-ți părerea

comments

4 comentarii


  1. Ei, se spune ca in mare oamenii si-or pierde zbuciumul lor sufletesc, adesea. Ori – si mai real, departe de-o superstitie – zgomotul valurilor, flux, reflux, genereaza niste frecvente unice – oarecum, consider ca sunetele binaurale, au efect de linistire a mintii. Cand creierul trece de la beta la delta, se produce efectul de moliciune, chiar se induce o stare de somn. Apoi, sa nu uitam.. pescarusii, cand taie atmosfera, cu scancetele lor… ori briza cand ti-ar razbate, noaptea. Candva, nu stiam cat de frumos e sa faci baie in mare la 2 AM, iar acum vreo 3 ani aflat-am si eu acestea… era o mare neaaaagra si lucea luna-i de diamant… ma intreb cum de a vazut acestea sarmanu’ Van Gogh..

    Th3Mirr0r

    Răspunde

    1. S-ar spune că am nevoie acum de mare. În fluxul și refluxul ei să uit, să mă ascund, să-mi las zbuciumul, să mă duc acolo unde casele devin puncte minuscule, și eu să strig, să chem, să rog…. să mă las pe spate, în bătaia soarelui sau a lunii și să las gândurile, plută lângă mine…

      Răspunde

  2. devino delfin, atunci – sau micuta Ariel 🙂
    stii, e interesant modul cum comunica ei, prin minunata lume a adancurilor. De! iar mi-amintii de Jules Verne, desi nu l-am mai citit de pe la 8 ani jumate [parca]

    Th3Mirr0r

    Răspunde

Lasă un răspuns la Th3Mirr0r Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *