Mesaj pe aripile vântului

După zile de ceață, azi au răzbit spre prânz câteva raze de soare. Curând, astrul luminos și-a făcut loc cu coatele printre nori, și chiar de e frig, soarele stă cocoțat pe cer, cocoș falnic cântându-și bătălia câștigată.

Am în mine un șuvoi de sentimente. Stau ca apa pe marginea paharului așteptând un strop în plus să se reverse. Și stropul în plus apare. E soarele de octombrie târziu răzbind lupta cu norii bulbucați și înfoiați. Stau lipită de geam, am uitat de aparatură, de instalații, am uitat de colegi, mă revărs către afară cu suflet, cu inimă. Privesc teiul bătrân cu crengile ușurate de frunze, doar din când în când una mai zăludă, uitată prin vârf o ia vântul grăbindu-i pieirea. Crengile se pleacă sub adiere, una câte una, pe rând ca într-un ritual vechi. Unele mai joase, ating marginea castanului din față, se lasă străbătute de fiorul atingerii, apoi se depărtează ușor, timide, în voia soartei. Simt un dor în mine, un dor ce doare. În pauză, îmi iau o foaie de hârtie, automat, fără să gândesc. Fără haină, uitând că soarele este sleit, ies afară, vreau pe banca mea. Ies și tremur, dar vreau dorul din mine să-l alung, vreau preaplinul să-l revărs. Scriu pe hârtie, în lung și în lat: Tu,Dor, Tu,Dor, Tu,Dor, peste tot și mă simt ca o școlăriță fugită din ora ce nu-i place să-i scrie primului dor din viață. Mă simt ca la primul dor, fruntea mea nu are niciun rid, obrajii îmi strălucesc în soare, ochii de cărbune au căpătat sclipiri de aur. Sunt ca în fața unei șotii pe care nimeni nu trebuie să o afle. Când ajung jos, la marginea foii, scriu năucă, neștiind de mine: Te iubesc, Tu,Dor! Mă sperii de ce scriu, fac ochii mari de parcă altcineva a scris, nu eu, tremur, de frig, de emoții? Mototolesc hârtia și în fugă mă duc să o arunc. O fac bucăți, să nu vadă nimeni oroarea sau minunea ce am scris-o. Dar am grijă în furia mea de o clipă să nu rup marginea de jos. O mai deschid odată, o citesc, un înger trece pe lângă mine, îi simt aripile reci pe piele, mă cutremur sub fior, nu pot să rup bucățica rămasă. E taina mea! Eu sunt Taina și am în mine o taină adâncă, de catacombe ascunse în inima pământului. O las vântului, întreagă, suflu în bucățica de hârtie: du-te și împrăștie inima mea în zările lumii!

Brusc, cum numai peste marea în furtună se lasă seninul, mă liniștesc. dispare fiorul, dispare emoția, se lasă o liniște peste mine, încet, încet, cuprinzându-mă toată. Am scris un adevăr ştiut de mult şi nerecunoscut până acum. Mă simt inundată de fericire. Alerg acum spre banca mea, spre pisoii pe care nici nu i-am băgat în seamă până acum. Stau potoliți neștiind ce e cu mine, parcă jigniți de ofensa adusă. Mă joc cu ei, îi alerg, copil pus pe năzdrăvănii. Ca și cum un zmeu se zvârcolise în mine și acum îi dădusem ceea ce cerea. Tributul. Iubirea mea ce începe chinuită, neștiută, ascunsă în hăuri.

Mă duc acasă și scriu pe o foaie albă, curată la calculator: Te iubesc Tu,Dorul meu! și nu am mai șters. Am lăsat acolo să fie scris și pentru acum, și pentru astăzi și pentru mâine și pentru oricând…

Spune-ți părerea

comments

5 comentarii


  1. Ei, pana la urma, e bine sa iti aduci aminte de zgribulitul Brumarel 🙂 cel ce isi nalta lesne dorul cu un zmeu – ca o indragosteala de copilarescul cant

    Th3Mirr0r

    Răspunde

  2. În octombrie, când totul este ruginiu, galben, când natura moare, inima trebuie să simtă că trăiește!

    Răspunde

    1. Abia astept sa ma apuc de pictat 😀 poate in curand. sa vad saptamana asta ori la finele ei; as vrea sa fac niste peisaje de toamna 🙂

      Th3Mirr0r

      Răspunde

Dă-i un răspuns lui Cristina Barbu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *