Mi-e drag, mi-e cald!

Toamnă adâncă, gri. Seară cu ger, cu cer senin, mai senin ca oricând vara, cu stele colorate, ca mii de ochi de pisică pândind în noapte! Am ieșit în curte, vreau să simt frigul trecând ca un cuțit prin trupul meu, să simt durerea fizică acoperind greutatea inimii. Aprind o țigară, știind că greșesc iar, dar vreau acea senzație că un păcat va spăla pe cel dinainte! În van. Am făcut o nebunie! Ce-am așteptat? Chiar nimic! M-am simțit tânără, aveam sentimentul că iubirea mea născută acum, vă sfărâma munții, că vor dispărea riduri, cicatrici, dureri ascunse, încercări ale vieții, iertate dar poate nicicând uitate. Nu cred în dragostea fizică, nu asta vreau, este prea murdară pentru o dragoste atât de copilărească, curată, inconștientă. Îmi erau de ajuns zâmbetul și privirea. Voiam să visez, să mă simt frumoasă, vie, să iau zilele toamnei ca zile de primăvară, să simt căldura din frig, să întrezăresc soarele ascuns după nori. Nu pot face asta iubind cu trupul, și nici ascunzându-mă de ce-mi trimite viața. Greșesc, greșesc la nesfârșit, dar în greșeala asta, simt nebunia. M-am îndrăgostit ca o naivă. Îmi pare rău, nu m-am așteptat și nu am știut să mă apăr. Îmi puneam scutul din timp, luam armură peste inimă, dar nici n-am simțit când a venit valul, măcar îi spuneam lui Dumnezeu să mă apere, dar a venit brusc, am intrat în tăvălug fără să știu ce urmează.

Doi ochi privind în gol. Golul se întinde și când cuprinde totul, când simt că mă ucide, încep să plâng, aș vrea să caut un vinovat, sau mai mulți, să rup bucăți din ei. Trec rapid de la o stare la alta, de la agonie la extaz și noaptea de toamnă mă cuprinde în frigul ei ca într-o colivie.

Târziu, cu teamă, deschid laptop-ul. Îmi este teamă de un răspuns, de o respingere, de cuvinte dure, sau de cuvinte în doi peri. Da, am un mesaj de la el, se numește „special pentru tine”, ochii îmi rămân lipiți de geamul calculatorului, este un mesaj neutru, un ppt drăguţ, care în mod normal, de la altcineva, nu mi-ar fi spus nimic. Deschid și absorb cu nesaț orice cuvânt nescris de el, dar trimis mie, deci gândit de el pentru mine. Nu ştia altfel cum să reacţioneze la scrisoarea mea. În clipa asta, îmi devine drag, asta nu înseamnă dragoste, asta înseamnă mai mult ca dragostea adunată în inima mea, în inimile pământului. Plâng și îi spun în gând: Tu,Dor, mi-ești atât de drag! şi îl iert şi pentru faptul că poate nu mă ia în serios, şi pentru că trecea pe lângă mine fără să mă vadă, şi pentru tăcerea lui şi pentru momentele în care se uită în ochii mei şi în clipa următoare îmi întoarce spatele. Simt că mi-e drag și mi-e cald de el.

În tăcerea din jur, în liniștea ce se lasă peste mine, ca o pânză albă ce-mi ia zbuciumul, sună telefonul și năucă văd că este el. Mă întreabă ce fac, îi răspund monosilabic, timid, și vocea mea tremură, dar simt și vocea lui nesigură, şi lungi momente de tăcere se lasă între noi, dar știu că nici nu este nevoie de cuvinte. De ce m-a sunat dacă nu avea nimic să-mi spună? În dragoste nu trebuie să existe învingători. Nu, nu cred că a vrut să-mi spună ceva, cred că voia să-mi arate că mă acceptă cu toate cuvintele mele, cu toate sentimentele. O liniște fără margini se lasă peste mine, în zbor, am găsit un vârf de stâncă pe care mă odihnesc după furtună! Marea se liniștește, valurile se sparg, vântul se oprește. Iubitul meu ascuns, mi-ești drag!

Știe oare cineva cum este să te îndrăgostești și nimeni în jur nu-ți poate spune cum te vindeci, de fapt nimănui în jur nu ai curajul să-i spui ce ți se întâmplă, pentru că nimeni nu te poate înțelege, unii râd, unii te judecă, alții te aruncă la colț, te toacă mărunt, te condamnă înainte de a te lăsa să spui un singur cuvânt. Aș vrea să caut o carte, sau pe Google să caut un manual care să învețe uitarea, aș vrea dacă nu există să uit eu și apoi să scot un ghid de uitare, de întoarcere acasă. Dar vreau oare cu adevărat să uit? Vreau oare să uit mirosul, privirea, zâmbetul, vreau oare să las deoparte gândul care se întoarce obsesiv, cu o mână care parcă se încălzește pe mâna mea, parcă e casa ei acolo, să alung imaginea cu el strângându-mă brusc în brațe și apoi fugind? Aș vrea să primesc toate aceste gânduri, să le accept, să nu mai încerc să găsesc explicații pentru sentimente apărute din neant și care nu se lasă duse…

Spune-ți părerea

comments

8 comentarii


  1. Se spune bine – si adesea – ca nu prea multe se pot uita, iar incercarea de a uita, devine un zbucium care chiar amplifica, in loc sa faca poate contrariul. Am descoperit de-a lungul vremii o modalitate „aproape perfecta” de a uita. Foarte eficienta, metoda. Insa, ar fi trebuit sa intreb daca si doream asta, candva…
    Salcamii pot uita.
    Se uita pana si pe ei insisi, precum recita marele nostru Sadoveanu „Sara pe deal”…

    Th3Mirr0r

    Răspunde

  2. Poți să divulgi acea modalitate de uitare? Înainte de a o folosi, în diverse cazuri, mă voi gândi bine dacă doresc sau nu să uit!

    Răspunde

  3. P.S. : de asta, se spune ca „inainte de a-ti dori uitarea, este bine sa te intrebi daca intr-adevar, esti pregatita pentru ceea ce te-ar astepta, uitand”

    Răspunde

    1. Mirror, am niște lucruri din trecut pe care aș vrea să le uit, niște vinovății legate de părinți, dar dacă metoda este vidarea minții, adică să uit cu totul de ei, prefer să rămân cu vinovăția! De fapt, nu vreau să uit nimic, sunt ceea ce sunt, prin tot ce am trăit!

      Răspunde

      1. Acum, ai ajuns la inceput. – cand trebuie sa te gandesti daca vrai a uita. Fiindca, maaare si de nadejde e Amintirea. Daca stergi amintirile cuiva, e ca si cum n-ar mai exista.
        Procedee de stergere a creierului sunt destule. Mai mult e ca o demagnetizare, prin diferite metode. Pe de o parte, unele, amplifica anumite capacitati, pe de alta, iti rupe structura de aceasta lume. Rezultatul: devii cu valente catre supraom [cu studii asupra cercetarilor lui Friedrich Wilhelm Nietzsche], ori.. ca o leguma.
        Cat despre celalalt proces, de defragmentare a sufletului, este des intalnit in practici provenind de pe taramurile asiatice.
        Eu nu spun ca sunt rele. Pana la urma, orice rau, este necesar. Insa tot ce a fost lasat cu un rost, a devenit arma a omului – mai bine nu s-ar fi descoperit atatea, mintii omenesti…

        Th3Mirr0r

        Răspunde

  4. P.S: Cele mai bune vinovatii se echilibreaza printr-o cautare a macar unei farame din Virtutea Iertarii. Nu se cuvine sa vorbesc eu despre acestea, intrucat eu ma dezic de anumite lucruri. A nu infaptui ceva – nu imi permite sa dezvolt ideea de baza.

    Răspunde

    1. Nu vreau nici supraom să fiu, nici legumă să devin. Vreau să rămân așa cum sunt, așa că nimic nu te pun să dezvălui.

      Răspunde

Lasă un răspuns la Th3Mirr0r Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *