Moneda mea!

Tu,Dorule, pentru tine meu aș fi scris bolnavă, muribundă, aș fi continuat să te ocrotesc ca un părinte care nu-și lasă copilul la greu, aș fi scris și mâini dacă nu aveam, deși scriam și îmi ștergeam lacrimile, realizam cât mă umilesc, îmi spuneam că tu nu dai nici doi bani pe mine, dar paralizată, umilită, continuam să scriu, rugându-mă să-ți fie bine. Dar când te vedeam, te simțeam departe. Și uneori, seara, iar încercam să-ți scriu, dar nu puteam realiza o legătură. Îți scriam ”Tu,Dorul”, încercam un tu, dar era fals. Am simțit distanța dintre noi cum crește. Instinctiv simțeam cât sunt de departe. Tu încercai uneori să-mi zâmbești, îți răspundeam, nu știu cum arăta zâmbetul meu, poate trist, poate crispat, îți răspundeam. Am încercat să intru de câteva ori la tine, dar m-am oprit în ușă. Mă simțeam caraghioasă stând așa, acolo. Îmi găseam motive să te caut și apoi îmi găseam scuze să mă întorc din ușă.

Tu,Dorule, m-ai rugat să fac eu raportul final la studiu, ești obosit, știu urăști hârțoagele, tu ești om de laborator, cu nasul în analize, eprubete, aparate, clipa aceea în care scriam, și scriam și aș fi scris la nesfârșit, dacă mi-ai fi cerut-o aș fi scris în genunchi, dacă mi-ai fi cerut-o, aș fi scris fără să dorm, fără să înghit strop de apă și la un moment dat, scriind încrâncenată, am realizat că raportul, studiul, lucrul cu tine, le fac ca să te cumpăr. Asta este moneda mea. Iar tu îmi dai frânturi din tine în schimbul monedei mele. Aș fi scris la nesfârșit, numai pentru ca tu să mă vezi cu un strop mai sus decât sunt, cu un centimetru mai sus decât sunt, în ochii tăi. Și cumpăr cu moneda mea câteodată o îmbrățișare, dar nu întotdeauna, în funcție de moment, uneori o atingere. Și m-aș arunca în mai multe, aș completa, aș scrie. Pentru a-ți căpăta nevoia de mine. Și mi-am simțit umilința ca un bulgăre uriaș agățat de inimă. Am plâns, o noapte întreagă am plâns. Te-am iubit și te-am urât. Cu scrisul meu, ți-am ridicat statuie, cu cuvintele ți-am scris o odă, din litere ți-am pictat chipul pe pânză, din dragoste ți-am ridicat altar pregătită de jertfă. Scriam cu frenezie, crezând că vorbim aceeași limbă. Știam că pentru nimeni altcineva scrisul meu nu ar fi însemnat nimic. Trăiam scriindu-ți. Plângeam scriindu-ți. Și râdeam, de mine râdeam, lumii celeilalte râdeam, dar în spatele râsului, stătea lacrima să cadă. Zgâria lacrima pe unde trecea. Lăsa cicatrici, urme adânci. Nu mi-ai răspuns niciodată. Niciun cuvânt vreodată nu mi-ai spus. Ai luat totul, ai citit, ai trecut mai departe. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu, dragul meu, nu mă înțelege greșit, nu este un reproș ce-ți scriu, încerc acum, târziu să caut explicații, nu reproșez, vorbesc cu mine, găsesc răspunsuri la întrebări puse noapte de noapte, ani de zile. După ce ți-am scris, telefoanele au încetat. Și niciun mesaj nu am mai primit de atunci. Îmi închipuiam că tu crezi că sentimentele mele ți se cuvin. Nici o luptă nu mai trebuia dusă. Fortăreața era câștigată înainte de a arunca prima săgeată. Te imaginam zâmbind orgolios, așteptând în continuare. Sufletul meu ți se cuvenea. Dragostea mea era pentru tine. Eu, raza de soare străluceam doar pentru tine. Uneori, mă luai peste picior, aveai un zâmbet anume în colțul ochiului. Alteori erai așa sarcastic!

Doamne, prin câte sentimente am trecut prin viață. Și prin câte sentimente am trecut doar în câteva zile. Eu mă simțeam la poalele unui munte din care curg pietre. Mă întorceam cu spatele, nimeni să nu vadă ochii plânși, fața chircită, trupul lovit de bolovani căzuți. Afară iarba se usca, pomii rugineau și cerul se înnegrea. Când mă întorceam din nou cu fața, indiferența mea putea ucide. Nu mai vedeam, nu mai auzeam. La un moment dat, ai intrat la noi în birou. Intri rar, și ochii tăi nu mă mai caută. Intri vijelios, îi dai șefei ceva și pleci, uneori te oprești, mă întrebi ceva și pleci. Nu cutez nici să mișc, mi-e teamă să te ating să nu interpretezi gestul meu. Mi-e teamă să vorbesc ca tu să nu înțelegi ceva greșit. Odată, m-ai întrebat ceva, iar eu vorbind tare ca de obicei, te-am deranjat. Mi-ai spus că auzi foarte bine, nu trebuie să țip. Aș fi vrut să-ți îngheț zâmbetul ironic, să-ți spun cum am primit lovitura aceea când eram copil și timpanul meu e fisurat, aș fi vrut să-ți spun că eu nu prea aud și de aceea vorbesc tare, dar nu voiam să mă vezi ca o babă surdă, aș fi vrut să-ți spun să pleci dacă te deranjez, să pleci și să nu te mai întorci. Și totuși, mă trezesc dimineața și alerg să caut mesaje. Aștept un telefon. Și taci. Poate că, uneori, vrând să te protejez, doar te-am rănit. Te văd pe coridoare, fața mea se crispează, inima se chircește, ești atât de vesel în ultimul timp, fața ta este scăldată în raze ca niciodată, îți trăiești clipa, simți bucuria. Nu cu mine. Ai ales și nu sunt eu aceea! Mă îmbrac și fug! Nu trebuie să mă vadă nimeni. Nu mi-e rușine de lacrimile mele, dar mă simt atât de expusă. Nu mi-e adăpostul acolo, fug să-mi caut streașină deasupra inimii, fug să-mi caut refugiu mai ales de mine însămi. Mă ascund, îți mângâi chipul din memorie, îți ating amintirea, te arunc, dezicându-mă de tine. Apoi mi-e dor, iau amintirea și o leg de mine ca și cum m-aș lega de tine. Îți simt lipsa ca o durere, te văd acolo unde nu ești, fug atunci când ești, închid ochii și-ți simt umerii ca doi munți de pe care aș putea vedea lumea.

Taina

Spune-ți părerea

comments

2 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *