O viață în altă lume

După ce am terminat liceul, am dat la medicină. Am picat cu trei sutimi. Nu mă atrăgea meseria asta, dar eram influențată de cei din jur, de medicii din familie, de părinți care voiau pentru mine o lume mai reală, mai puțin cu capul în nori. În anul acela, Ceaușescu a dat o lege, cei din promoțiile anterioare care voiau să dea la facultate aveau nevoie de un an de muncă în producție. Au alergat ai mei, au încercat, dar peste tot mă primeau cu normă întreagă, ori eu aveam nevoie de timp ca să învăț. Și atunci, m-am angajat pe șantier. Era singurul loc în care am fost primită cu jumătate de normă, patru ore. A urmat unul dintre cei mai grei ani din viață. Munca începea la șase dimineața, mă trezeam la cinci. Ar fi trebuit să termin la zece, dar exact atunci se lua masa de dimineață și eram trimisă să iau diverse: gogoși, covrigi, conserve, etc. Am fost prima dintr-un grup de patru viitori studenți. Au mai venit, la ceva timp, o fată și doi băieți. Fata avea un nume cu rezonanță în oraș, iar băieții erau băieți. Nu se prea lua nimeni de ei. Eram eu calul de bătaie. Unii nu puteau înțelege de ce noi avem normă redusă, de ce dăm la facultate. Era și invidie și gelozie. Da, și o oarecare respect. Dar fiecare gândea în felul lui și eu eram de cele mai multe ori, victima modului lor de a vedea lucrurile. Aveam o muncitoare pe macara, era cât un munte, o chema Mihaela. Cum greșeam câte ceva, mă trântea și mă bătea. Mă duceam acasă cu ochii vineți, cu hainele rupte, cu vânătăi. Aveau un cod al onoarei destul de riguros, dar ciudat. Ei nu pârau. Niciodată nu se duceau la șef să spună ce a făcut unul sau altul. Ei își rezolvau singuri diferendele și de cele mai multe ori, în modul acesta, se băteau. Masa de dimineață o luam în baracă, acolo era un godin metalic, vechi, care scotea un fum infernal, dar am prins o iarnă cruntă, cu zăpezi mari, cu geruri și godinul ne încălzea cât de cât. Mai ieșeam din când în când și mai luam o gură de aer curat, dar frigul ne răpunea repede și intram în baraca încălzită. Masa era un ritual aproape. Cam neortodox, dar mereu același. Începeau cu bancuri mai cumințele, apoi continuau cu cele cu conotații sexuale ajungând la cele de-a dreptul porcoase. Se incitau, se asmuțeau, apoi doi se duceau în spatele barăcii, își rezolvau problemele, se întorceau și continuau. Noi, grupul celor patru, eram martori muți și încremeniți la această lume simplă, în care lucrurile se rezolvau simplu, și iubirile și certurile erau simple, viața era simplă, gândurile erau simple, problemele erau simple. Dacă mă uitam mai atent, sau dacă întrebam ceva, când ieșeam din baracă, mă aștepta Mihaela și mă trântea în zăpadă, cu pumni și picioare. Eram un intrus, nu trebuia să știu, să văd, să spun mai departe. Am luat bătaie de nenumărate ori, mi s-a aruncat de sus de pe blocul ridicat un mănunchi grele de chei, m-au lovit în umăr, dacă nimereau capul cred că nu mai eram vie acum. Nu puteam să facem grup separat, cei patru, eram amenințați, eram bănuiți că punem ceva la cale, că pârâm. Mai vorbeam în drum către casă, atât. Am fost martoră la momente paralizante, dar și la tragedii. Șeful de echipă, nea Ion, a căzut printre blocuri de la ultimul etaj. Era tare iubit de echipă. A fost jale mare. În locul unde a căzut au fost așezate maldăre de lumânări lângă poza lui nea Ion și timp lung nu se apropia nimeni de locul acela, sau dacă era nevoie o făceau cu respect, cu căciula în mână, cu lacrimi în ochi. Când iarna era spre final, dar zăpada era încă stăpână, un cofraj mi-a căzut peste mână. Nu puteam lucra cu mănuși, indiferent cât de frig era, nu eram suficient de îndemânatică să bat sau să scot cuie, să car, să prind sau să arunc cu mâinile acoperite. Cofrajul mi-a căzut peste articulația degetului mic. Nu curgea sânge, iar eu din cauza gerului, aveam mâna amorțită. Nu simțeam nimic și nu înțelegeam agitația din jurul meu. Noul șef de echipă nu avea suficientă autoritate, i-a fost teamă să-mi dea drumul acasă. Atunci, Mihaela s-a așezat în fața lui, stăpână pe ea, de neclintit și a spus clar că pe răspunderea ei, plec acasă. M-a luat de mână, nu stăteam departe și m-a dus ea. Pe drum mâna s-a dezmorțit și durerea cruntă a început. Am leșinat. M-a luat în brațe și m-a lăsat doar când mama a venit. Am avut concediu o perioadă, când m-am întors, credeam că sunt prietenă cu Mihaela, dar bătaia a continuat când i se părea că nu-mi văd de treabă. Se ajutau la orice nevoie, dar nu-și dezgoleau sufletul prea mult. Era o lume dură, viața oricui atârna fragilă de un fir de pai. Eu nu știam, dar ei simțeau de ani de zile moartea lângă ei.

Când mă întorceam acasă, doborâtă de frig, aș fi dormit, dar dorința de a scăpa de viața aceea grea mă făcea să trec imediat la învățat. Am învățat mereu, cu încrâncenare, zi și noapte. Am intrat a 8-a la București. Am intrat toți cei patru. Am fost cu câteva sticle de șampanie la fostul nostru loc de muncă. Ne-au felicitat, nimeni nu ne-a strâns în brațe, au băut șampania, apoi serioși au trecut la treabă. Ieșisem din viața lor.

Spune-ți părerea

comments

3 comentarii


  1. In primul rând, vreau să vă mărturisesc faptul că iubesc stilul dumneavoastră de a scrie! Suntțti ușor de urmărit și clară în exprimare, astfel că este o plăcere să vă citesc.
    În al doilea rând, vă admir. Vă admir pentru cum ați rezistat timpului petrecut pe șantier, loc care mi s-a părut dintotdeauna îngrozitor, și spun „dintotdeauna” deoarece taăal meu a lucrat o bună parte din timp pe șantier și am avut ocazia de a-l vedea la locul de muncaă De asemenea, vă admir înverșunarea cu care ați învățat pentru a intra la facultate. Ceea ce am citit mă face să mă întreb dacă eu aș fi reușit să mă comport ca dumneavoastră. Probabil că nu, cine știe?
    Sunteți un exemplu demn de urmat pentru generația mea și vă mulțumesc pentru lectura frumoasă pe care mi-ați oferit-o!

    Răspunde

    1. Îți mulțumesc, Antonia! Înainte de toate, pentru că mă citești. Apoi pentru că mă vezi un supraom. Nu sunt. Oricine în situația mea ar fi făcut la fel. Viața te învață, Dumnezeu te susține. Ai fi putut și tu, dacă împrejurările o cereau. Mă bucur că și tânăra generație mă citește. Dacă ai nevoie vreodată de un sfat, de un sprijin, nu ezita să mă cauți! La mulți ani, draga mea, cu bucurii și succese!

      Răspunde

      1. Mulțumesc, aşa voi face! La mulți ani şi dumneavoastră şi să aveți un an plin de împliniri şi sănătate!

        Răspunde

Lasă un răspuns la Cristina Barbu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *