Oare sfârșitul a fost scris?

Să vorbesc cu mine, să vorbesc cu tine, să-mi pun ordine în gânduri, să le răvășesc de multe ori. Așa mi-am fost de o viață, ploaie și adăpost. Am stat zilele astea mult de taină cu mine. Am încercat să văd lucruri, cuvinte peste care altădată am trecut în fugă. Uneori nu m-am putut ridica din pat, este frig, mai frig decât ar trebui și frigul îmi dă nesiguranță. Mă face să intru în panică și în spaima din mine am stat cu ochii larg deschiși. Mi-am întors viața, inima pe toate părțile, m-am descusut, m-am întrebat, m-am răzgândit, am luat-o de la capăt. Am cântărit ce am pierdut, ce am câștigat. Am măsurat fiecare clipă din ultimii ani, am încercat să văd cu ochi străini ce am trăit. Nu mai sunt tânără, dar nici bătrână nu sunt de tot, am pierdut nonșalanța și dezinvoltura copilăriei, nepăsarea, siguranța că părinții vor rezolva totul pentru mine, poate mai am ceva din exuberanța și spontaneitatea adolescenței și nu am adunat nimic din înțelepciunea bătrâneții. Nimic. Sunt prinsă între două vârste, una care refuză să treacă, mă ține cu zale grele de picioare și una care cere prea multă maturitate, liniște, și forță e adevărat, dar forță cumpătată și nu am încă nimic din toate astea. Și rămân prinsă acolo, de timp lung, negând anii pe care-i am, urând aproape, ceea ce vine, cu tot ceea ce aduce, dureri, crize, fire albe, fisuri. M-am aruncat cu nesaț în viață, am luat tot ce am crezut că mi se oferă, am trăit, am plâns, am ascuns tot ceea ce îmi amintea că se apropie anii din urmă, mi-am șters din minte tot ceea ce nu erai tu, m-am crezut nemuritoare, zeiță lăsată doar să fiu, crezând că iubind voi fi veșnic. Și soarele am încercat să-l iau de pe cer, mi-l voiam broșă la piept, și luna mi-e rezervasem mie, o și transformasem în sandale aurii, și ploaia o chemam, îmi spuneam că sunt lacrimi de la Dumnezeu și număram stropii, dimineața îmi plăcea să mă așez la masă cu lumina bătând în cafea. Și beam lumină. Doar să nu văd apusul vreodată. Și acum mă trezesc. Mă distanțez de mine, mă îndepărtez, mă așez în piele străină, în trup străin ca să știu ce-i trebuie trupului meu, ce-i trebuie sufletului meu. Îmi trebuiai tu până acum. Îmi trebuiai ca raza de soare căzută pe o umbră de pământ la care mă încălzeam, ca mărul roșu pe care-l strângeam în palme înainte de a mușca din el, îmi trebuiai ca stânca din mare unui pescăruș, oprit din zbor să facă popas. Îmi trebuiai atât de mult, încât mă durea. Mai doare și acum. Mă strâng covrig când doare și tot doare. Îmi trebuiai ca lumina pe care o beam dimineața. Mi-era deja străin trupul meu. Mi-era străin și sufletul. Și te țineam prizonier ca mie să-mi fie bine. Nu vedeam cum te chinui, cum te țin în lanțuri între două scrisori. Din disperare să nu pleci, să nu rămân fără tine. Ți-am pus obstacole când ai vrut să fugi, ți-am pus piedici, te-am legat cu lanțuri grele să nu scapi. Și eu plângeam că sunt prizonieră. Dar nu eram decât călău. Câteodată așteptam. Câteodată? Întotdeauna. Și când vedeam că vrei pe drumul tău, mai puneam un lanț. Încercam, așa cum îți scriam să-ți dau în fiecare zi câte o zi. Dar ți-am făcut rău. Mi-ai fost atât de drag, mi-ai fost atât de cald, mi-ai fost atât de soare și lumină, încât doare. Încerc să pun în cuvinte totul, poate că sunt ultimele. Îți dau drumul din lanț, te las liber, îți promit, îți jur, du-te, fii liber ca norul pe cer, fii liber ca vântul printre frunze, fii liber… Du-te! Zboară, aleargă, plutește, alunecă! Încerc să pun sufletul meu în ultimele cuvinte, încerc să-ți explic, arma mea a fost scrisul, o pun jos și dezarmată, mută, albă, nu mai sunt eu. Sunt doar un trup ca altele, trecând prin viața ta. Uită! Iartă!

Îmi pare rău că am pierdut cărarea spre dragoste Nu știu în ce moment am pierdut-o, am stat noaptea toată cu ochii deschiși încercând să-mi dau seama când am greșit drumul. Cred că atunci când furioasă că nu mă vezi, am venit acasă, am plâns, am dormit agitată, răscolită și când m-am trezit tot în viscol, ți-am scris prima dată. De atunci drumul a tot cotit. Stăteam de vorbă mult, mă chemai la ceai fierbinte, nu mi-a plăcut niciodată ceaiul, îmi face rău și mirosul, dar devenea covorul meu cu care zburam ca Sindbad către tine. Nu ți-am spus niciodată că nu-mi place ceaiul, rupeam mirajul, aș fi stat zile în șir cu cana în față povestind, ascultând, încercând să ignor aroma cănii de ceai. Eram prieteni, chiar dacă uneori prindeam priviri spre mine, chiar dacă uneori prindeai priviri spre tine. Și mi-e atât de dor de un ceai băut, vorbind cu tine. De când am scris, atunci, totul s-a schimbat. Iartă-mă că nu am știut să-ți fiu prietenă până la capăt. Și apoi, am tot scris, și de dor și de drag și de lacrimi și de vină. Nu am mai citit niciodată, doar scriam sub impulsul a ceea ce simțeam. Și cadoul meu ți s-a transformat în chin. Cuvintele în armură. Și încercai să scapi, dar te țineam legat strâns să nu pleci de tot. Și din ce în ce mai rar ți-am mai prins umbra unui zâmbet. Îl luam, fugeam cu el, mă încălzea, mă arunca în alte vise, construiam alte palate, dar nu mai știam nimic din tine. Te țineai ascuns să nu te mai rănesc. Mă doare tăcerea ta pentru că acum îi înțeleg sensul. Mă doare mai mult acum decât atunci. A început să-ți fie teamă de mine. Eu nu vedeam decât ceea ce voiam să văd. Îmi devenisei obsesie. Îți devenisem gardian. Femeia care ar fi renunțat la ea pentru tine, oferindu-se când tu n-o cereai, n-o voiai, nu-ți stârnea decât teamă. Era închisoarea ta. Nu voiai decât să fugi. Dragul meu drag, am încurcat drumul. M-ai crede dacă ți-aș spune că toate vor trece? M-ai crede dacă ți-aș spune că vei uita? Nu vreau aceste ultime rânduri să-ți fie chin din nou. Nu vreau să te rănesc mai mult. Am făcut-o deja prea mult. Ar fi trebuit să te apăr, nu să te cert, să te alint, nu să te închid. Nu am știut de ce fugi. Acum știu. Și n-am s-o mai fac niciodată. Sau odată, când vor fi trecut toate, am să scriu un sfârșit la poveste. Ca atunci când vei fi bătrân de tot și vei fi uitat de toate, când vei găsi curaj să deschizi din nou scrisorile mele, să crezi că a fost o poveste ca toate celelalte povești. Nu știu, poate odată, într-o zi când voi găsi și eu curaj să mai scriu un sfârșit, într-o zi, sau poate sfârșitul este deja scris.

Taina

Spune-ți părerea

comments

2 comentarii


  1. Si eu am o poveste destul de trista cam asemantoare dar totusi diferita, traind in norvegia sub umbra unor legi destul de dure care tin numai partea femeilor mi-am creeat un backup al meu si traiesc in continuare asa sub aceste umbre care nu sunt ale mele……
    Eu am pierdut nevasta, oarecum si copiii, ea traieste in casa mea cu altul, eu fiind neputincios si avand un psihic cazut….asta e viatza insa, nu doresc la nimeni sa treaca prin ceea ce trec eu…….

    Răspunde

    1. Îmi pare rău pentru povestea ta tristă, dar luptă pentru copiii tăi, dacă soția ai pierdut-o, nu pierde și copiii, recâștigă-i, iubește-i, învață-i să te iubească. Copiii înseamnă imens, dacă îi pierzi definitiv, nu îi mai poți recupera, și aici este și vina ta, nu numai a soției. Luptă, trăiește pentru ei. Merită! Mult succes!

      Răspunde

Dă-i un răspuns lui Cristina Barbu Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *