Primăvară cu miros de liliac

Verdele primăverii se transformă ușor, ușor în alb, liliacul este înflorit peste tot, apoi miros de tei, fulgi de plopi peste tot în aer, gâzele invadează totul în jur, gărgărițe în derivă se așează dimineața pe cafeaua mea cu lapte. Le iau, și ca într-o joacă de copil șoptesc încet, să nu-mi deconspir ascunzătoarea: gărgăriță, riță, zboară în poieniță, și încotro vei zbura, acolo m-oi mărita… De fiecare dată zboară în altă direcție, dar eu îmi continui joaca cu vietățile primăverii. Într-o zi, lângă bancă, crescută o romaniță. Mâna mi se întinde reflex spre ea, vrând o altă joacă de copil, dar mi-e milă de albul pur al florii, încerc doar cu degetele să număr petalele: mă iubește, nu mă iubește și fericită ca un copil, am senzația că petalele s-au oprit din numărat acolo unde mă iubește. Ziua va fi frumoasă, nu-mi trebuie mult să-mi râdă sufletul. Mă ridic speriată, ora este trecută de fix, plec în grabă mare, dar pe drum îmi recit veselă în gând: și mi-i spune atunci povesti, și minciuni cu-a ta guriță, eu pe-un fir de romaniță, voi cerca de mă iubești.

Intru în laborator surâzând și o colegă pe care am perceput-o de la prima privire ca nefiindu-i simpatică, mă ia pe sus: ce atâta veselie? Aici nu este club, am venit la muncă, nu la distracție. Zâmbetul îmi dispare, doamna este mai mereu îmbufnată, la un moment dat mi-am propus să o fac să zâmbească într-o zi, are trăsături frumoase, un zâmbet ar face-o atât de umană, i-ar îndulci colțurile gurii lăsate mereu. Am înțeles că a avut multe probleme și dureri în viață și toate astea au înăsprit-o, înăsprindu-i și liniile feței. O cheamă Blidaru, dar pentru că întotdeauna când interpelează pe cineva începe cu: ascultă, madam!, i se zice Madam. Îmi iau halatul, și odată cu zâmbetul pe care mi-l șterg de pe buze, un gând îmi străbate corpul: și te-ai dus, dulce minune, și-a murit iubirea noastră, floare-albastră! floare-albastră! Totuși este trist în lume!

Șefa de laborator este o doamnă în vârstă, doamna Triculescu, numele fiind lung, i se zice doamna T, ca în Patul lui Procust, chiar dacă nu există nici cea mai mică asemănare între șefa mea și personajul lui Petrescu, deși frumoasă încă, probabil că în tinerețe a avut mulți bărbați care au curtat-o. Este o doamnă blajină, cu părul albit, dar cochetă, încă subțire, purtându-și vârsta ca pe o podoabă de preț, nicidecum ca pe o povară. Mi-a plăcut din prima clipă și cum nu am alt criteriu de a cântări oamenii, îi măsor după prima privire. Prima privire a doamnei T, a fost senină, ușor curioasă, și la finalul evaluării scurte de jos până sus, a zâmbit. Atunci, am răsuflat ușurată, am început cu dreptul. Zilele care au urmat pentru mine în institut, mi-au arătat nu neapărat că mă place, dar că nu-i displac. Astăzi, fiind lângă mine când Madam mi-a înghețat zâmbetul pe buze, mi-a pus o mână aproape protector pe spate: îmi pare rău! îmi zice și zâmbește senin. După ședința scurtă în care suntem anunțați ce am reușit să facem ultimele zile și ce avem de făcut, șefa roagă o colegă să meargă în biroul profesorului Firănescu. Aproape în fiecare zi, cineva este numit să ajute vreun profesor la cercetare. Uneori sunt numiți mai mulți, și de la noi, și din alte laboratoare. Nu cere profesorul pe cineva anume, numirea este făcută de șefa. Ea știe din anii mulți lucrați aici, pe fiecare, le știe calitățile, defectele, capacitățile și știe bineînțeles compatibilitatea fiecăruia cu orice profesor. Între unii profesori și cercetătorii care-i ajută s-au format legături vechi, prietenii de familie, șefa știe pe cine să numească de fiecare dată la diversele studii. Pe mine nu m-a numit încă să ajut pe cineva, deși de abia aștept. Vreau să arăt că deși venită de la o catedră de liceu, nu printre cele mai bune, nu mi-am uitat meseria de bază. De multe ori, vine câte un profesor în laborator și lucrează acolo, lângă o echipă, cu care probabil a mai lucrat și altădată. Săptămâna trecută la masa noastră a lucrat profesorul Pîrjan. Îl cunoșteam din cărțile din timpul facultății. Lucrând cu noi, îmi era teamă și să respir. Îl vedeam undeva, sus pe un soclu și ce ciudat mi se părea să-l văd lângă mine, scund și plăpând, fragil chiar.

Azi, pe la 10,00 laboratorul este luat cu asalt de studenți veniți în practică. Vor sta toată săptămâna. Totul s-a înviorat în jur, chiar Madam parcă prinde viață, explică, dă informații, ajută la instalații. A venit, odată cu ei, primăvara și în laborator. Sunt veseli, tineri, împrăștie în jur siguranța tinereții.

Deja încep să-mi fac nu neapărat prieteni, dar apropiați. Lucrez lângă patru colegi, doi bărbați și două fete, așa le zic eu, dar sunt femei în toată regula, cu familii, cu copii, după câteva zile de tatonări, de încercări, de întrebări, la care nu am putut răspunde întotdeauna, (familia mea încă rămâne un tabu, nu pot să vorbesc despre ea, nu pot să-mi expun grijile și îndoielile), m-au acceptat. Asta înseamnă că mă așteaptă dimineața, eu bineînțeles că ajung întotdeauna ultima, cu cafea făcută pe trepiedul de pe masa noastră de lucru. În alte laboratoare, nu au voie să-și facă ceai sau cafea în laborator, sunt trimiși la chioșc să-și cumpere, dar doamna T, fiind și o mare băutoare de cafea, ne acceptă această mică bucurie de fiece dimineață. Așa că se fac cafele pe mesele de lucru, și se beau pe ascuns, ca nu cumva să intre vreun șef mai mare, în timp ce deja ne apucăm de treabă.

Suntem 17 persoane în laborator acum, de diferite vârste, cu diferite planuri în viață, au mai fost și alții, trecători pe aici, institutul a fost doar un popas spre ceva mai bun, spre ceva mai sus, spre alte locuri mai blânde. Eu voi rămâne, voi pleca?

Spune-ți părerea

comments

9 comentarii


  1. Cred si constientizez ca duritatea unor oameni, in jur, e fiindca sunt severi cu ei insisi. Oarecum, tind sa cred ca multi oameni isi formeaza astfel niste dezechilibre majore, fiind inaspriti asupra-le. Parea mea personala este ca duritatea tre’ sa se imbine cu supletea, la un moment dat, altfel se produce o ruptura. Aplicabil, cand am avut „superiori in rang” sau intrand in contact cu astfel de persoane mai severe, a trebuit sa le resping astfel de actiuni, chiar indepartandu-i cu aceeasi forta, amplitudine cu care au actionat asupra mea. N-am facut-o din mandrie, ci ca astfel sa aiba o lectie, nu intr-a-mi pretui mie ceva, ci insasi sufletu’ lor cela inasprit de circumstantele vietii.

    Th3Mirr0r

    Răspunde

    1. Ai dreptate! Duritatea te rupe, te îndepărtează, suplețea, cum îi spui tu, te aduce înapoi, te face să vrei să înnozi. Am multe de învățat, deși ani am în spate, destui, am multe de învățat și de la tine, citesc ce scrii și îmi dau seama că nu știu nimic. Și vreau să știu, spre deosebire de cela înăsprit de circumstanțele vieții.

      Răspunde

      1. Pai, ca sa stim cum sa imbinam duritatea cu supletea, tot ceea ce trebuie sa facem ar fi sa observam o planta frumusica de la draga natura: Bambusul.
        aceasta minune poarta in sine principiile de baza ale organizarii materiei.
        Eh, cine n-ar avea de invatat, prin sinele propriu, sau cel transpus? 🙂 eu is un student al vietii, in aceeasi bancuta cu tine..

        Th3Mirr0r

        Răspunde

  2. P.S: sa presupun ca violetul de pe flori s-a extins si pe marginile de la site?

    Infloreste liliacul,
    cand se-opreste in iatacul
    lunii.
    – si respira, saltinbancul,
    cand tot zboara, la crepuscul,
    catre unii.

    Răspunde

    1. Da, liliacul este floarea mea! Parcă a fost inventată pentru mine, sau așa îmi place mie să cred.

      Răspunde

      1. Ar trebui sa cunosti una din prietenele mele, numita Corina Dumitrascu. Ati avea destule in comun, sa povestiti, cred…
        o floare de liliac, doua flori de liliac…
        un liliac inflorit, un liliac ofilit.
        liliacul, tot asa ramane. ca firea-i.

        Th3Mirr0r

        Răspunde

Dă-i un răspuns lui Th3Mirr0r Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *