Primul vapor poate fi și ultimul

 

Noapte cu lună plină. Esta cald, cerul este plin de stele, iar luna, durdulie și veselă, acoperă noaptea cu lumină, clipind șăgalnic din genele lungi.

Am ieșit cu laptop-ul în curte, cu prelungitoare, cu veioză, stau în mirosul puternic de regina nopții și scriu. Îi scriu lui Carmen.

Când îi scriu ei pot să râd, să plâng și apoi să mă întorc, ca într-o romanță.

Carmen a fost ani de zile umărul pe care îmi suspinam ofurile. Era înaltă, blondă, înger nordic, de neatins. Zâmbea rar, ironia era al doilea ei nume, dar pentru mine a fost prima prietenă și cea mai aproape de inima mea. Eu, mult mai scundă, mai vulnerabilă, stăteam ca sub o aripă lângă ea. Mă apăra, se bătea pentru mine, dorurile mele le asculta neclintită, dar rar deschidea năsturelul spre inimă. Știam însă din priviri dacă este bine sau nu. A stat cu mine pe toată ”perioada Valentin” și când l-am cunoscut pe Andrei, știind că mă lasă pe mâini sigure, a plecat definitiv în State. Este și acum acolo. Vorbim mereu, îi spun ca întotdeauna totul, sau aproape totul. Nici ei nu pot să-i spun dorul de acum.

Îmi place liniștea din jur! Și eu scriind. Ador „beția de cuvinte”, cum spune Titu Maiorescu! Aș scrie ore în șir, dacă ar conta! Când eram în clasa a 2-a, am descoperit legendele lui Al. Mitru. Le-am devorat și am hotărât: voi fi scriitor. Ciocănelul judecătorului a căzut lovind masa. La ceva timp, tata s-a întâlnit pe stradă cu un văr, profesor la Universitate. Când am auzit „profesor universitar”, ciocănelul judelui a ezitat. Gândul meu nu putea să cuprindă imensitatea cuvântului. Și nici gurița mea. La școala, când am fost întrebată, am spus: „scriitor și profesor universal”. De data asta ciocănelul a lovit definitiv. Au trecut anii și nu am ajuns profesor ”universal”. Nici scriitor.

Doamna dirigintă din liceu mi-a zis odată: „Taina, tu nu ai să trăiești mult, te consumi, arzi prea repede”. De ce mă gândesc acum la ea??! Pentru că îi scriu lui Carmen, și pentru că acum mai mult ca niciodată simt că ard ca o flacără. Acum, mai mult ca niciodată, ca să exist, trebuie să dogoresc, să dansez, să mă înalț, să cobor, iar să mă înalț, ca o văpaie. Ard din clipe, ard din viață, ard pentru lumea din jur, ard și pentru el al meu. Dumnezeu a creat lumea curată, omul a murdărit-o, a pervertit-o, aș vrea ca pe unde trec, să transform totul în cântec, să dansez chiar și pe sunete deformate. Asta să fie menirea mea. Vreau să fiu schimbarea pe care mi-o doresc cum spunea Mahatma Gandhi, vreau soare, trebuie să fiu soare, vreau căldură, trebuie să dau căldură, caut lumină, radiez lumină, de ce ar conta ce mașină conduc, dacă în inima mea ar fi ploaie? Dacă nu mă uit pe geam din mersul trenului, dacă nu văd că a înflorit liliacul alb? Dacă n-aș simți că înflorește și când deja s-a dus?

Am avut prieteni mulți. Unii s-au dus, alții au stat lângă mine și la bine și la rău. Uneori, oameni în care credeam, n-au dat doi bani pe mine în drumul lor spre ”bine”. Ce s-a întâmplat cu ei? Nu știu! Știu că dacă odată mi-ar fi cerut-o, le-aș fi dat ani din viața mea. La un moment dat, undeva, ceva, s-a rupt, nu vreau să rețin ce s-a întâmplat, vreau să uit, dar gustul amar nu l-am putut uita, ca și cum într-un perete bați un cui, apoi îl scoți, cuiul dispare, dar urma rămâne. Nu am putut uita dezamagirea. Am fost întotdeauna capabilă de sacrificii pentru cei din jurul meu și nu pot înțelege egoismul dus peste limită, până la narcisism, falsitatea și ipocrizia, oameni pe care credeai că îi cunoști, prieteni, într-o zi, realizezi că, de fapt, sunt niște străini despre care nu știi nimic, niște persoane ca oricare de pe stradă, pentru care un pumn de bani valorează mai mult decât prietenia, de ani, poate, cu tine. În fața banilor, ce mai contează ceilalți? Treptat, cu amăreala asortată, am învățat să trăiesc și fără ei.

Carmen a rămas. Chiar de la mii de kilometri, a știut să fie lângă mine în momente grele sau line din viața mea.

De multe ori, am simțit-o tristă, cuvintele ei exuberante nu reușeau să acopere singurătatea ei în Lumea Nouă. Aseară, mi-a spus singură de tot chinul în care se zbate, literele îmi jucau printre lacrimi, și-a pus sufletul în fața mea, strigând parcă după ajutor. Și m-am blocat. Ea era cea care îmi dădea mereu curaj, îmi întindea mâna peste lumi, peste continente și mă ajuta cu câteva cuvinte. Ea este altfel. Iubește, după ani de izolare, de sihăstrie printre oameni străini și de limba ei, și de cultura și inima ei, acum Carmen, iubește. Spunea trist: ”Fără să aștept nimic!”. Nu, îi strigam, nu poți să iubești fără să aștepți nimic, poate fără să ceri nimic, dar este imposibil să iubești fără să aștepți nimic.

Fiecare dintre noi are dreptul la fericire, chiar în Declarația de Independență a lui Thomas Jefferson scria: „omul are drepturi inalienabile, dreptul la  Viaţă, Libertate şi Căutarea fericirii…..”, nu dreptul la fericire, ci la căutarea fericirii. „The pursuit of happyness”, toată viața mea mi-a arătat că fericirea nu este permanentă, fericirea nu o poți avea niciodată, ci doar cioburi din ea, căutarea fericirii, este un crâmpei de fericire în sine, lupta pentru fericire, este o fericire în sine, așteptarea, este o fericire în sine, iar așteptarea nu vine singură, vine cu bătăi de inimă, se măsoară în bătăi de inimă.

Fac comparație între ceea ce trăiește ea acolo și între ce simt eu, aici. Ea a ales calea pustietății, eu a copiilor, a familiei. Astea vin când trebuie să vină! Trebuie să ai o anumită înclinare spre astfel de trasee în viață. Ea este însăși izolarea.

Era sumbră Carmen aseară, îmi vorbea de sfârșit, eram bulversată, să iubești și să scrii despre final, un final nu al dragostei, al vieții. I-am scris o poveste: se spune că era un naufragiat, pe o insulă. Vine un vapor: „Ai nevoie de ajutor?” şi el răspunde „Dumnezeu mă va salva”. Vine alt vapor:”Ai nevoie de ajutor?” şi el răspunde „Dumnezeu mă va salva”. Într-un final moare de foame și ajunge la Dumnezeu: „Doamne de ce nu m-ai salvat?”, iar Dumnezeu îi spune „Prostule, ți-am trimis atâtea vapoare!”

Ce simplu este să spui: „ia primul vapor”. Avem dreptul să ne suim oare în vaporul apărut în față? Dar dacă vaporul este trimis de Dumnezeu? Poate că e ultimul! Cred că Dumnezeu nu există ca să ne încurce nouă viețile, dacă el a apărut, trebuia să apară. Și pentru Carmen și pentru mine.

Sau am făcut eu să mi se pară că a apărut? Lumea mi-a dat-o peste cap, dar fiecare zi care urmează o aștept cu neliniște, cu genunchi tremurând, cu obraji ca para focului. Simt că trăiesc. Simt că simt. Iar Carmen îmi scrie de sfârșit.

Există, oare un singur om pe pământ care să nu se fi gândit vreodată la moarte ca la singura soluție? Ca la o eliberare, o evadare dintr-o lume străină de noi?

Omul este delicat, aşa l-a făcut Dumnezeu, omul este special, chiar cei cu suflet maculat sunt uneori speciali, chiar cei care ne părăsesc rănindu-ne, sunt speciali, dacă nu pentru toți, pentru cineva anume. Oare există cineva care în momentul de cădere, când este aproape de pământ și simte că nu se mai poate ridica, în momentul de prăbușire a lumii lor, în momentul în care și-a simțit sufletul murindu-i, nu a luat în calcul, ca soluție, moartea? Există cineva care nu a luat o clipă, alternativă, moartea de bună voie. Moment de răscruce, moment de panică, moment în care ai și murit puțin. Deznădejde, neputință, ar fi mai uşor aşa, să nu mai ştii nimic, să nu mai doară, să nu mai apese ceva peste inimă, să nu mai ai amintiri, să nu-ți mai pese…

Spune-ți părerea

comments

12 comentarii


  1. Ce-ai visat ori n-ai visat, pentru mine, tot scriitoare esti – si te cicalesc eu sa si tiparesti o carte, pan la urma 😛 , asta ca sa nu mai spui ca nu, ori ca visat-ai in van..
    cat despre partea a 2-a a problemei, daca e intr-un moment de deznadejde, apoi… e rau! fiindca de regula, din ceea ce cunosc, persoanele care sunt foarte stabile psihic incat mereu sa indrepte pe altii, sa ii sustina, ori sa ii scoata din depresie, atunci cand la randul lor, patesc astfel, se si cam incapataneaza sa n-asculte de cei apropiati, ori se izoleaza si automat, brusc, sistemul nervos se schimba in parametri – aleg moartea ca unica scapare. Stii cazul cu Sylvia Plath?… 😉

    Th3Mirr0r

    Răspunde

  2. Da, Mirror știu despre Sylvia Plath, dar ea era cazul patologic, cred eu. Era a doua încercare, cea în care a și reușit să-și ia viața. Eu vorbeam de o clipă, o singură clipă, care, din fericire, pentru cei mai mulți trece, dar există pentru aproape toată suflarea pământească, o clipă în care apare, chiar trecător, tentația morții de bună voie. Am cunoscut oameni puternici care au trecut prin această clipă, am cunoscut și oameni sensibili care au depășit-o, dar din fericire, am cunoscut și oameni pentru care această clipă a fost fatală. Căderea a fost mult prea dureroasă, n-au acceptat și clipa de ridicare ce urmează. N-au crezut în ea. N-au mai crezut în nimic. Mirror, cât despre carte, îți promit că o să fie, îți promit! Îmi promit! Iar eu, biată ființă umană, am trecut prin acea clipă, dar am realizat, realizez, că sunt mai puternică decât m-am crezut cândva. Sufletul meu este un bibelou fragil, dar eu ca entitate ce respiră, iubește, iartă, uită, trăiește în palma lui Dumnezeu, cade, se ridică, visează, iar uită, iar iubește, greșește, învață, eu sunt puternică. Am momente în care nu sunt, dar trec aceste momente. Am mulți oameni în jur care mă iubesc, mă susțin, și tu printre ei, și așa trec momentele mele grele, cu gândul la cei pe care-i iubesc și mă iubesc.

    Răspunde

  3. Patologic sau nu, cazul sau este de prisos, pentru studiul aprofundat asupra mecanismului ce ar declansa asta.
    Facand o paralela la acestea spuse, noi ca oameni putem ajunge la un astfel de moment – impas, la care ne-am supune cu voie sau fara. Conteaza elementele care controleaza, care determina – factorii determinanti. Caderea, poate fi fatala. Ridicarea uneori nu poate fi o alegere. Oricum ar fi, orice circumstante ar deriva, o data trecut peste asta, omul devine oleaca mai puternic, cica…
    Da ii frumoasa si moartea, din alte perspective.
    Insa, tare mi-i ca tot spre suferinta, unii s-or duce, crezand ca ar fi o eliberare…

    Th3Mirr0r

    Răspunde

  4. Mulțumesc! Am nevoie de orice fel de ajutor, dar ideea mea este și căutarea unui sponsor, o editură, ceva. A face o carte în 50 de volume nu este chiar visul meu! De aceea m-am apucat să fac acest blog, pentru a fi descoperită de cineva, eu lustragiu la colțul străzii, devenit actor celebru, ca de Niro.

    Răspunde

  5. Tu alegi pentru tine ceea ce crezi ca este mai bine. Doar ca ai putea publica o carte. In legatura cu editura, s-au schimbat vremurile. Adica totul se face pe cheltuiala ta. Oricum ar fi, costurile nu sunt mari, pentru tiparirea unei carti. Is 8 carti care se duc la depozitul legal, iar ce faci cu cartile sau numarul de carti pe care il tiparesti, devine problema ta personala. Vremurile sunt altele, acum.
    Sugestia mea intr-a scoate o carte a fost pe tot atat de buna, pe cat si ai avea nevoie de a tine cartea ta in mana si sa o dai cuiva drag, din familie ori cunoscuti – nu neaparat ca ai putea prin contract sa dai unei librarii spre vanzare. In viziunea mea, ARTA nu e o afacere.

    Th3Mirr0r

    Răspunde

  6. Chiar nu vreau să fac afacere cu sufletul meu, pentru că aici, în rândurile astea este o parte din el. Dar sunt lucruri pe care nu pot să le spun acum, aici. Dar iau în calcul tot ceea ce mă înveți. Mulțumesc! Pentru tot.

    Răspunde

  7. Nu uita, cu totii invatam, din orice, pe asta lume.
    Suntem elevi in aceeasi banca.
    Cu cat invatam mai multe, cu atat parca stim mai putine…

    Th3Mirr0r

    Răspunde

  8. Da, pentru că realizăm puzderia de lucruri neștiute. Eu am învățat pe parcursul vieții de la mulți, pornind din copilărie, am învățat în ultimii ani de la cineva, fără nume, am învățat de la copiii mei, și învățând de la cei mai mici, realizezi că tu ai trecut poate peste, oare mai ai timp să recuperezi, învăț de la cei mai mari și mai înțelepți și îmi spun cu respect și admirație, nu voi putea fi ca ei. Dar sunt avidă să învăț. Și da, suntem colegi de bancă, cu bucurie și dragoste în a învăța.

    Răspunde

  9. Sa recapitulez oleaca.
    Cel mai greu e sa inveti sa respiri, atunci cand nu ai cu ce respira. – [1]. Cel mai greu e sa inveti sa mananci, cand nu ai ce manca. – [2]. Cel mai greu e sa inveti sa fii ca ei [1],[2], cand nu esti. Cand noi avem tot ce nu are [1] si [2], foarte greu, e sa invatam.
    Acestea imi amintesc de o poza cu un baietel care in loc de sandale avea bidoane, legate cu sarma – iar el, intreba: „si, ce probleme, spuneai ca ai?” – „ce iti mai e apasare in iasta lume?”
    ca o concluzie,
    1.invatam atat de multe, pe asta lume, insa doar prin atentie.
    2. invatam atat de mult sa fim atenti, incat ne sustragem esentialului.
    3.Cum se face, cum nu se face, tot elevi destoinici, suntem 🙂

    Th3Mirr0r

    Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *