Privirea hulpavă

Sunt obosită. Am venit de la institut epuizată fizic şi murdară, sau mai bine zis, murdărită. Există un profesor, dincolo de ușa masivă, nu știu cum îl cheamă, de fapt, își urlă numele de fiecare dată când vorbește cu cineva, dar nu vreau să rețin nici nume, nici urlet, nici privirea lui! Mă murdăreşte de fiecare dată când îl întâlnesc, nu vorbesc prea multe cu el, nu avem nimic în comun, dar privirea lui, hămesită, urâtă, mă deprimă.

Este profesor de mulți ani, studenților le este teamă de el, colegii îl ocolesc şi spune lumea că este extrem de dur şi de scârbos. A fost directorul institutului într-o vreme și este și acum obişnuit să scuipe ordine. „Sunt profesorul X-ulescu”, latră la un telefon de ultimă generaţie, şi se ridică pe vârfuri să suplinească distanţa până la ceilalţi, crezând în minte îngustă că titlul îl face mai înalt.

La noi în laborator, domnul Iulian strânge anual cotizația pentru Societatea Națională de Chimie. Când are de plătit abonamentul, X-ulescu scoate teancul de bani, teanc gros, măsurat acasă pentru impresie, scoate hârtiile care-i vor rezolva problema pentru un an, le aruncă pe masa domnului Iulian, se uită cu ocheade de ghiolban dacă l-au văzut toţi, şi pleacă, cu un cap mai mic decât toţi, deasupra tuturor.

Mă oboseşte groaznic!

Mi-a fost întotdeauna frică de spaţiile mici, închise, în care lumina rămâne ascunsă pe veci după draperii și pânze de păianjeni, mirosurile urâte se propagă şi se întorc mai puternice, mai urâte. Aşa mi-e frică de ochii acestui om-lup-şacal-murdar-mitocan. În ochii lui, sunt închisă, pereţii se apropie de mine şi vreau să strig, să vină cineva să mă salveze.

Îmi este frică de privirea lui şi nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar putea întâmpla dacă aş rămâne singură cu acest om, cu aceşti ochi.

Când ajung în laborator, mă uit cu coada ochiului, speriată şi răsuflu uşurată. Nu este, dar mai târziu apare, cu privire lingavă, întinde mâna la toţi, şi mie, lipicioasă, încearcă să sărute pe obraji femeile, şi pe mine, este mult mai mic ca mine şi burtos. Mă feresc, dar privirea ironică şi zeflemitoare vrea să-mi spună: „degeaba, vă ştiu eu pe toate…”.

Când vin studenții la examene, cu emoția pe care întotdeauna o simt ca fiind și a mea, uit să privesc în jurul meu, şi de multe ori, întâmplător, îmi cad ochii pe el, ghemuit la o masă, parcă să nu-l vadă cineva, cu privire libidinoasă şi alunecoasă, ascunsă şi piezişă, flămând, hămesit după trupurile fragede ale studentelor. Îmi scutur umerii ca după un coşmar avut repede după un vis frumos.

Vorbeşte urât, cu subînţelesuri, cu tot felul de conotaţii sexuale, se uită lung crezându-se senzual, se ascunde pentru că îşi simte saliva prelingându-se printre dinţi. Doamne, cum aş putea să scap de această privire? Mă dezonorează, mă insultă, mă coboară. Mă simt neputincioasă ca în faţa unor atingeri de măcelari. Sub privirea lui, a acestui om-lup-şacal-murdar-mitocan, sunt o damă ieşită la agăţat, ascunsă de picioarele vreunui pod, sunt mică şi vulgară. Mă duc acasă şi mă spăl, îndelung, să scap de mizerie, să scap de o privire pe care nu o vreau, pe care nu o cer, o privire ca o săgeată otrăvită aruncată dintr-un arc bolnav, încovoiat….

Spune-ți părerea

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *