Roagă-te să te uit!

Ce rost a avut? Ce rost ai avut? Nu, să nu îmi spui că nimic nu este întâmplător, nici măcar tu nu crezi în asta. Orice s-ar întâmpla din clipa asta, orice intersectare de drumuri am avea, eu am să fug, nu mai pot crede în privirea ta. Și dacă o dată nu mai cred, nu voi mai crede pe veci. Și atunci, care fost sensul tău? Dumnezeu m-a pedepsit prin suferință pentru păcate știute de el. Și pedepsindu-mă, am căzut mai adânc în păcat. Tu nu! Ai fost ca Trigorin, într-o zi, m-ai cunoscut și neavând ce face, m-ai demolat. Dar nu-i nimic, te duci duminică de duminică la biserică, de Paște și de Crăciun te spovedești, așa este? părintele este bărbat, te înțelege, te iartă în numele lui Dumnezeu, sufletul tău este salvat, fii fericit!

Și dacă pentru clipele acelea în care te uitai la mine și mă simțeam unică, uneori a meritat să trăiesc, să scriu, să-ți scriu, să-ți zbor și să-ți dansez, să-ți mulțumesc, finalul este dureros. Nicio clipă, nicio îmbrățișare, niciun sărut nu merită această durere. Pe drumul spre stâncă, nu am lăsat nicio urmă. De data asta nu te vei mai putea întoarce. Nu mă vei găsi, un piepten am să arunc în spate, vrăji am să fac și-n pădure o să se transforme, oglindă am să arunc în urma mea și am s-o prefac în lac adânc,n-ai să-l poți trece. M-ai pierdut!

Dragostea mea nu a murit de bătrânețe, a murit dusă de indiferență, de prea mult rece, de prea  multă nepăsare, a avut răni adânci, ce n-au putut fi vindecate, a obosit și s-a dus. Vei vrea acum s-o întregești, vei vrea să o resuscitezi, nu poți trăi fără să te știi iubit de mine. Dragostea mea a murit ofilită, pentru că ai fost orb, n-ai văzut-o uscându-se, iar eu mă simt așezând piese de puzzle pe o masă fără matrice, cu sentimente pe care nu le recunosc, cu teama că nu mai sunt, că înnebunesc. M-ai secat, focul pâlpâie și se stinge, cărbunii s-au răcit, sângele s-a scurs până la ultim strop, mă doare, da, mă doare, tu ești viu, ești întreg, te-ai hrănit din cuvintele mele, sevă ți-ai luat din sufletul meu, m-ai abandonat corp gol, ce i-ai mai lăsat morții de făcut? Doar să-mi ia leșul în spate, să-l arunce în mormânt.

M-ai supus la așteptare și acum vreau să fiu nepăsătoare, pentru că nu pot mai mult, nici să primesc un rău mai mare, nici să aștept mai mult, toată ființa mea este amorțită, tu ai greșit, mă gândesc la tine și nici măcar nu tresar, am urcat parcă pe o scară de sfoară, pe o frânghie, am ajuns în turn, vreau să fiu singură, dau foc la sfoară, arde totul până la mine, nu mai există drum de întoarcere. Trebuie să rămâi acolo unde ești, n-aș putea să te privesc în ochi, am urcat pe sfoară cărând bagaje grele în spate. La fiecare pas pe care-l fac, pe măsură ce urc pe funie, rucsacul din spate se lasă tot mai greu, car după mine amăgiri, așteptări, umiliri, neiubiri, neuitări, neiertări, tăceri, dacă le duc cu mine, dacă mi le amintesc la fiecare pas, sunt convinsă că nimeni nu mai poate să mă atingă, toate mi-au adăugat riduri și fire albe-n păr, dar fiecare a fost o lecție învățată, fiecare m-a ajutat prin ce m-a învățat să mă vindec acum, da, cu durere, cu chin, cu pumni strânși, cu unghiile intrate în carne, cu încrâncenări, cu răni sângerânde…

Tu,Dorule, tu când te așezi în genunchi, te rogi o secundă și pentru mine? Să uit, să iert, să plec, să nu mă întorc, să nu mă doară, să nu te mai iubesc. Ești perfect, Tu,Dorule! Ești poate așa cum mi-am dorit întotdeauna să fie bărbatul cald de lângă inima mea, ești frumos, ești deștept, ești miracol, ești, ești, ești, iubirea mea, tu ești, dar așează-te în genunchi și roagă-te să te uit. Fă-L pe Dumnezeu să mă facă să nu te mai iubesc! Fă-L pe Dumnezeu să mă facă puternică, să nu mai cedez la zâmbetul tău, la îmbrățișarea ta, la privirea ta!

Spune-ți părerea

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *