Să fie Lumină!

Început de iunie….

Scurtă vacanță de Rusalii de care vreau să profit să văd marea. Sunt obosită și câteva zile de nisip mă vor revigora, întâlnirea cu marea îmi va da forţă.

A trebuit să rămânem seara aceasta la București, este ziua unui prieten drag, ne-a invitat de ceva vreme, va fi un cerc restrâns, ne-a spus, doar prieteni apropiați, dar ajungând aici, dăm de o sală uriașă, fastuoasă, cu multe stele, văd femei elegante, cu rochii lungi, cu multe fiţe, văd şi mulţi filfizoni, ceva vedete de televiziune (își zic prețios „oameni de televiziune”), cu multe mâncăruri sofisticate (care arată atât de ciudat că nu mă pot atinge de nimic), cu multe paiete. Mă simt destul de încordată într-o astfel de atmosferă. Este un sacrificiu să fiu astăzi aici, puteam deja să fim la mare. Lângă mine o tipă care fumează dintr-un țigaret lung, mă întreabă cum îmi aleg bonele pentru copii. Îi răspund că singura bona pe care au avut-o copiii mei vreodată am fost eu. Face ochii mari, o grimasă de desconsiderare îi apare pe față. Mă întreabă cu ce mă aleg. Îi răspund că sunt cea mai bună prietenă a copiilor mei, dar probabil nu înțelege nimic din asta. Aștept un ajutor din partea lui Andrei, dar discută aprins cu cineva de lângă el. Andrei se adaptează rapid la orice condiții, este dezinvolt, râde, glumește cu cei din jur. Are, dintotdeauna, o mândrie legată de mine. Nu trebuie să o spună. El nu știe să disece, nu știe să vadă în spatele unui gest. Eu știu! Când am intrat, m-a tras de mână lângă el. Și în același timp, și-a ridicat bărbia ușor. Nu conștientizează gestul. Îl face uneori și pe stradă, întotdeauna când intrăm undeva, într-un magazin, într-un restaurant. Să vadă toți că sunt cu el. Este gestul – instinct al masculului alfa de a-și marca teritoriul. Privirile câtorva bărbați, îi confirmă și lui și mie că a avut dreptate să mă revendice lângă el. Da, arăt bine în rochie de seară, neagră și ceva mai scurtă! Îmi zboară gândul la „privirea mea”, cea pentru care le-aș da pe toate cele din jur. De ce încearcă bărbații să-și trivializeze privirea, crezând că bucură femeia la care se uită? De ce nu reușește oare nicio altă privire să-mi dea măcar o batere de inimă? Sau să-mi oprească baterea? Toate încearcă să ajungă la piele, la carne, una singură mă învăluie, mă singularizează, mă scoate din turmă, mă face să mă iubesc. O caut mereu, și fug mereu de ea. Și acum.

Mâine voi fi la mare. Trec printre masa de fanfaroni și încerc să mă gândesc doar la asta. Voi fi la mare. Revăd cu ochii minții toate gesturile primei zile, din fiecare an, nisipul, goana către apă, mă voi arunca în valuri, voi pluti minute în șir, cu gândurile goale, în sfârșit goale, când voi ajunge suficient de departe, atât de departe încât să pot striga orice nume, voi sta întinsă pe spate, eu, soarele și marea. Un trio format acum mulți ani. De abia acum gândurile mele, ca niște căței scăpați din lesa stăpânului, vor fi libere. În liniștea din jur, voi striga la Dumnezeu, Îl voi întreba: de ce? Încerc să-mi imaginez apa caldă, deși știu că va fi rece. Nu contează, am mai făcut baie în mare, la început de iunie. Mare de apă, mare de cântec, mare de pescăruși zburând cu viață peste stânci. Apa este rece, soarele fierbinte deasupra, abur între. Ca un văl de mireasă, mireasă – marea, fecioară despletită, devenind femeie. Primăvara devenind vară.

Ochii mei se întâlnesc în treacăt cu doamna cu țigaretul lung. Îmi zâmbește, arătând că m-a recunoscut în mulțime, dar ochii după zâmbet îi rămân reci, ușor ironici. Semn de adânc respect, îmi spun! Cam știu povestea cu respectul! Am avut înainte de Rusalii o ședință cu toată cercetarea, laboratoarele toate, profesori, șefi. Am întârziat, deși de obicei sunt punctuală. Toate locurile sunt ocupate. Lumea bună a cercetării din institut. Nimeni nu se ridică, niciun bărbat. Mă înghesui cu Daniela pe un scaun. Trec vreo 10 minute. Intră șefa. Se ridică aproape toți bărbații, chiar și câteva femei. Cam asta este treaba cu respectul. De ce ar da cineva de pe acolo vreo ceapă degerată pe mine?? Conduc un Matiz, nu fac parte din elita actuală, mă rog, nici eu nu dau prea multe parale pe cei care mă judecă după mașina pe care o conduc. Trebuie să fii tare complexat să-ți cumperi o mașină crezând că schimbi modul în care ești perceput de cei din jur. De fapt, tragic este că unii chiar te percep altfel, cu mai mult respect. Dar, trebuie să fii tare complexat să crezi că asta contează prea mult. Vânare de vânt. Sunt întrebată: ce mașină ai? Matiz, răspund, și un zâmbet se lățește pe fața celui cu care vorbesc, un zâmbet ironic, apoi poante, bancuri, dacă îl iau în spate ca pe rucsac când îl parchez, mă rog, și eu îi judec după figura făcută și asta este răzbunarea mea. (Mihai mă întreabă acum ceva timp: „mami, ce mașină vrei să-ți iau când termin facultatea?”, „Matiz”, îi răspund. Matizul este masca mea.)

Adevărul este că trăiesc la granița dintre două lumi. Una opulentă, cu fete răsfățate, fete cu pedigree, cu concedii scumpe, cu sâni implantați, cu grăsime scoasă de pe fund și injectată în buze (era un banc cu ceva de genul asta, cum că domnii nu prea știu ce sărută!!!), văd și aici în jur, o lume prețioasă, afișându-și bijuuri scumpe, genți de multe milioane, și o lume crunt de săracă, o lume cu care, din păcate (sau din fericire), empatizez extrem de rapid. Oamenii aceștia sunt, de cele mai multe ori, deasupra celorlalți. Nu au niciun fel de mască pe față, nu încearcă să pară altfel decât sunt. Și-mi fuge gândul la Radu Comșa din „Întunecare”, frumos, dorit. Când schijele îi transformă fața, fug toți din jurul lui. Nimeni nu mai vede în spatele cicatricei. Asta este lumea bogată. În lumea săracă, nimeni nu ar vedea cicatricea, sunt lucruri mai importante, nu este loc de măști.

De fapt, mă întreb a mia oară dacă nu la asta se limitează viața noastră. Un pituluș continuu ca nimeni să nu vadă cine suntem. Sau poate folosindu-ne de mască suntem mai puțin vulnerabili, ne este mai puțin frig, mai puțin frică.

Unde ne pierdem naivitatea, puritatea, candoarea, semnul copilăriei? Când apare acreala, intoleranța – glasul bătrâneții? De ce nu putem să controlăm asta? Zilele trecute, profesorul meu îmi spunea: „..sunt deformat, nu trebuia să mă nasc în lumea asta..”. Deformat? În niciun caz! Lumea în totalitatea ei, e deformată, sau, nu știu, undeva o verigă dintr-un lanț a suferit o mutație și lumea în care am fost aduși, lumea în care am fost crescuți, ni se pare străină. De multe ori, nu înțeleg reacția unor oameni, colegi, prieteni, mă strâng în mine, râd, zâmbesc, dar poate îmi vine să plâng, să fug, să strig: ”hei,oameni, ce-i cu voi?”, dar nu pot să privesc totuși oamenii cu ură și neîncredere. Neîncrederea este un handicap uriaș pe care nu pot să-l duc în spate. Iubesc oamenii, așa cum sunt, iubesc fărâma de OM, chiar din neom, pentru că nu pot să cred în răul absolut, după cum cred că binele absolut nu există pe pământ, ci doar lângă Isus, sau este chiar Isus.

Am avut un tată visător, tot timpul cu capul în nori, vorbind frumos și cu cei care îl înjurau, zâmbind și la cei ce-l denigrau, am luat două pălmițe de la el, și acelea date cu multă blândețe, mai mult pentru ochii celor din jur. Cred că i-a picurat sufletul pentru fiecare palmă. Am învățat de copil ce înseamnă să trăiești frumos, să nu-ți otrăvești sufletul urând, cârcotind, am văzut cum îi luceau ochii tatei când venea mama de la servici. Era dragoste, dragoste adevărată, nu doar spusă, vânturată. Am învățat că lucrurile mărunte te fac fericit, nu case pe trei niveluri, mașini, genți de firmă, nu știu, poate o rugăciune, un cuib de berze, o tălpică de nou născut, o privire care-ți dă încredere, poate mâna lui dragă pe fața ta, genunchii tremurând la apropierea lui, sau când copiii vin și îți spun lucruri pe care alți copii nu le spun părinților, când calci dimineața cămașa băiatului tău și realizezi cât a crescut, când aștepți pe cel iubit și aștepți și nu vine și vrei să plângi, dar trebuie să zâmbești, pentru că nu ești singur, și când nu mai crezi că va veni vreodată, vine. Nici dragostea fizică nu aduce fericire, mai curând prilejul de a ține în brațe, prilejul de a fi ținut în brate, prilejul de a simți atât de aproape ochi, buze, nu corpurile când se unesc, ci respirațiile..

Mâine voi fi la mare! Am să mă odihnesc. Sunt foarte obosită! Fac prostii, spun prostii, snobii de televiziune, acum, nopți nedormite în urmă, o privire care mă urmărește noapte și zi, distanța, aproape că nu mai știu drumul înapoi. Și acum îmi este frică de întuneric, ca mereu. Când rămân singură noaptea, mai bine nu dorm, devine totul o nebunie, somn ațipit cu ochii deschiși, fantome în jur, vise haotice cu ochii închiși, spaime de cele mai multe ori neînvinse, nesiguranța. Mă simt ca la facerea lumii, în ziua întâi, înainte ca Dumnezeu să fi poruncit ”Să fie Lumină!”

Spune-ți părerea

comments

2 comentarii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *