Scrisoare către Dumnezeu (2). Tataia

Tataia a fost primul om care mi-a vorbit despre Tine, dacă altcineva îmi vorbea despre credinţă, nu credeam poate, dar tataia se lumina când rostea numele Tău şi aşa ai ajuns mai uşor la inima mea.

Ţi-l aduci aminte, Doamne? Când se ruga, ochii lui negri lăcrimau, el nu se ruga înainte pentru sănătate, el se ruga înainte pentru apropierea de Tine și apoi pentru cele pământeşti şi era bolnav, Doamne, atât de bolnav şi îl întrebam: Tataia, tu nu vrei să fii sănătos, tu nu vrei să fii bogat şi tânăr? Ba da, tataia, vreau, îmi spunea, dar dacă Îl am pe Dumnezeu, le am pe toate şi ochii mei încercau să cuprindă tainele lumii, tainele Tale, îi deschideam, mari, uimiţi, dar inima mea era prea mică, atunci, pentru a Te cuprinde în întregime. Ți-l aduci aminte cu Biblia mereu în mână? Foile erau îngălbenite, unele rupte deja, dar Biblia era parte din Tine şi tataia Te atingea în fiecare clipă, când citea, vedea lumea promisă de Tine, faţa lui era scăldată de soare, chiar dacă afară se însera, când mi-e dor de el, Doamne, când mă gândesc la el, mi-e dor de Tine. Îţi aminteşti, Doamne, era cu puţin timp înainte de a-l lua pe tataia, cu mai puţin de un an, era vacanţa de iarnă, o iarnă grea şi sobele nu făceau faţă viscolului de afară, tataia, după ce trebăluise toată ziua pe afară, ba cu rost, ba să fie singur cu Tine, pe înserat intrase în casă, eu încercam să Te descopăr, Tată. Mă învăţase tataia să mă rog şi voiam să vorbesc cu Tine (eram încă mică, nu înţelegeam diferenţa dintre Tine şi moş Crăciun, iartă-mă, Tată), suflam de zor în tăblia de la pat şi în luciul aburit încercam să desenez un chip cu care să vorbesc. De fiecare dată când trecea mamaia pe lângă mine, mă opream, mă avertizase repezit: ”tu ce faci acolo, vezi să nu zgârii mobila!” şi trecuse mai departe, dar nu mă pierdea din coada ochiului şi eu simţeam cât este de atentă să nu-i stric zestrea, dar Crăciunul bătea la uşă şi cozonacii se ardeau în vatră de nu-i întorcea la timp. Cât era cu ochii la cuptor, eu suflam cu putere în tăblia lucioasă, la un moment dat, tataia, de care nu mă feream niciodată, mă vede şi mă întreabă ce fac. ”Îl desenez pe Dumnezeu, tataia, să vorbesc cu El„ îi spun. ”Nu ai nevoie de desene, tataia, Dumnezeu este peste tot, unde te aşezi în genunchi, dai de El, doar să-L chemi!„ Doamne, mai ştii ce uimire era în inima mea, cum nu Te văd, dar eşti peste tot? Şi tataia îmi explica: ”Pe Dumnezeu, nu trebuie să-L vezi, trebuie să-L simţi şi este de ajuns!

Doamne, primii paşi în credinţă, de la el i-am învăţat, dar Tu îmi ţineai inima în palmă şi mă ajutai să înţeleg, fără Tine lângă mine, niciodată n-aş fi înţeles.

Ştiu sigur, Tată, că pe tataia l-ai luat lângă Tine, când am ajuns lângă el, trecuse deja în lumea de dincolo, dar faţa lui era scăldată în lumini, ca un sfânt, tataia nu a făcut minuni, dar mi-a luminat mintea şi inima şi cred că şi asta este o minune, să modelezi sufletul unui copil ca să te vadă pe Tine, Doamne, în toată puterea şi bunătatea, să-l modelezi, nu spre frică de Tine, ci spre dragoste către Tine.

Spune-ți părerea

comments

Un comentariu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *