Scrisori netrimise

Frig cumplit. Nici măcar cafeaua nu pot s-o beau pe bancă. Nu a nins deloc, dar gerul de noiembrie pătrunde până la oase. Pisicii sunt ascunși la căldură, prin casele din jur. Nu i-am văzut de câteva zile, mai apar pe la prânz, îi văd pe geam, dar gerul îi gonește repede. Își scutură lăbuțele gri și dezamăgiți de soarele mincinos care i-a atras, dar care nu mai are forță deloc, pleacă cu blănițele zbârlite.

Este luni, este ziua în care lucrez cu Tu,Dor. Mi-e drag și nu știu noaptea cum să adorm mai repede să vină ziua mea cu el. Îl găsesc la o instalație, ceva nu merge și tot încearcă să schimbe reactivi, să-i adauge la diverse temperaturi, la alte presiuni, dar încă nu merge. Se întoarce cu ochelarii pe nas, îmi zâmbește larg și gura cu buze pline capătă contur de lună nouă. Cicatricea de pe buză i se ascunde sub zâmbet, iar cea de pe frunte îi ridică sprânceana a mirare. Mă ajută să-mi iau halatul pe mine, iar la atingere simt un fior. ”Ți-e frig?” mă întreabă, iar eu nu pot decât să dau din cap, nici voce nu mai am. Își trece palmele peste mâinile mele încercând să mă încălzească, parcă mângâie clapele unui pian, degetele lui strâng ceva mai tare și la un moment dat mă strânge la piept. Harpă îi sunt acum în brațe, dar scurt mă împinge, ferindu-și privirea. ”Gata, te-ai încălzit?” întreabă iar, dau din cap repetând o secvență, fără voce, inima mi-a stat și la un moment dat pornește la vale de n-o mai pot opri. Obrajii sunt roșii, îi simt, ard și în flăcări mă simt toată. Mă întorc cu spatele și după ce îmi recapăt seva, îl întreb ce am de făcut. Îmi răspunde calm, fără grabă, parcă nu el m-a atins, parcă nu el m-a luat în brațe.

Doamne, ce voce are, uneori caldă, uneori dură, când vorbeşte cu cineva drag, parcă saltă puţin cu o octavă, parcă se alintă.

Când explică studenților la laborator, aş vrea să mă culcuşesc acolo, lângă el, să pun capul pe genunchii lui, să mă aranjez după forma lui, nu ştiu de ce, dar sunt sigură că dacă ar deschide braţele, m-aş potrivi perfect, să închid ochii şi să mă las dusă în lumea viselor de vocea lui. Chiar, cum ar fi?

Nu, Taina! Este timpul să te trezești, este doar un vis. A fost doar ceva colegial. Atunci zâmbetul lui cald doar pentru mine? Dar privirea lui care se îmbracă în soare doar pentru mine? Degetele lui care mă atingeau, mă mângâiau? Nu astea nu au fost un vis, cu siguranță.

Dar eu știu că omul trăiește singur atâtea iluzii, își propune diverse căi, alte și alte speranțe, drumuri pe care vrea să o ia, pe unele le străbate, altele doar le începe și rămân neterminate, altele le împletește în vise, care rămân doar vise, pe unele nici nu are curajul să le facă vise de teama deziluziei, le îngroapă undeva în adânc, le uită sau le pune într-o cutiuță cu fluturi albaștri, ca nişte scrisori pe care le scrie şi nu le trimite niciodată.

Şi oare câte scrisori netrimise ne rămân într-o viaţă? Câte le ascundem, câte le rupem? Câte gânduri nerostite? Câte lucruri nespuse? Le pierdem, le pierd cei cărora le adresăm, unele le şi uităm, dar altele, cele mai frumoase, rămân în noi, le îmbrăcăm, le purtăm în gând, devin parte din noi şi peste ani, sunt cele mai limpezi, dar şi cele care dor cel mai tare.

Spune-ți părerea

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *