Se apropie stația următoare cu peronul pe partea dreaptă

Nu ştiu să explic ce este dragostea, nu am citit niciodată despre strategii de îndrăgostire şi de dezîndrăgostire, nu am aplicat astfel de tehnici, deci, nu ştiu ce este. Încă nu știu să o definesc, poate nu voi ști vreodată, știu să o trăiesc. Sub povara sentimentelor, sub greutatea trăirilor, sub presiunea secretului ce apasă nu pot păstra misterul. Nu pot trăi dragostea după reguli, după tactici şi tehnici citite în ediţii de buzunar. N-o pot trăi matematic după algoritmi, sau tehnic după scheme. Sunt EU, nu mă dezbrac în faţa nimănui, nu-mi dezgolesc bucăţi din corp, nu-mi dezvălui trupul gol, doar sufletul. Faţă de cei ce nu m-au iubit niciodată, sau nu m-au plăcut sau acceptat vreodată, poate sunt îndreptăţită să mă ascund, dar tu, prieten, vei şti să mă asculţi. Am încercat nepăsarea, am încercat îndiferenţa, dar nu sunt Eu. Asta sunt Eu, cea care aruncă carapacea orgoliului, pledul secretelor, haina ce-mi îmbracă inima iarna şi rămâne cu sufletul întreg în faţa ta şi dacă ţie nu pot să spun ce cred, ce simt şi ce gândesc, cui atunci pot spune? Ce ar trebui să îţi arăt? O mască, un rol, ipocrizie, fățărnicie? Trebuie să găsesc răspunsul meu în tine, ca un ecou şi dacă ascund ce simt, cum pot spera la cuvinte de la tine, cum pot tinde spre adevăr? Asta nu înseamnă că sentimentele mele nu au demnitate, că mă umilesc în fața ta, că-ți voi cerși milă sau iubire. Nu mă pierd în sinceritatea mea, până la urmă niciodată, doar mă câştig. Nu te înșel, nu exagerez, nu am aşi în mânecă, nu am ascuns niciun atu, pun felii din sufletul meu în faţa ta, tu vino doar şi judecă, sufletul meu este cel mai senin petic de cer pe care-l pot eu dărui.

Cum văd eu dragostea? Ca o necesitate? Viaţa însăşi? Toleranţă? Nebunie? Responsabilitate? Sincronizare? Iubesc iubirea! Sunt îndrăgostită de dragostea pură, curată, devotată şi dezinteresată, nu mă deranjează felurile diferite în care oamenii iubesc, le înțeleg, poate le accept, dar mă deranjează lipsa de profunzime, superficialitatea, definițiile de suprafață cu care dragostea este tratată.  Accept uneori şi ipocrizia în dragoste, dar nu ipocrizia studiată, premeditată, ci acea ipocrizie care te ajută să-ţi continui visarea.  Eu cred că iubim în funcţie de moment, când suntem tineri şi iubim ideea de dragoste, ne îndrăgostim de cei care ne pot conserva tinereţea, de nebuni uneori, de alţi copii imaturi ca şi noi, de persoane nepotrivite care ne aduc sentimentul de poezie, de romantism, dar câteodată, sub apanajul romantismului se ascund egoiştii, oameni cu suflet mic, neadaptaţii. Ne îndrăgostim de răzvrătiţi, în anumite momente, nu înţelegem lumea din jur şi ne trebuie cineva care să ne arate că putem să fim rebeli, că putem să luptăm cu ceea ce nu înţelegem, cu ceea ce nu putem accepta. Când totul dispare, te întrebi cum ai putut să te schimbi aşa de mult, cum ai putut să te înşeli, de ce ţi se întâmplă ţie, doar ţie,  cum să mai crezi vreodată în tine? Cum să mai crezi vreodată în cineva? Şi timpul trece implacabil, uităm, ne este dor iar de iubire, când ne apropiem de perioada stabilităţii, căutăm persoane care ne dau sentimentul de permanenţă, de statornicie, avem nevoie de pământ sub tălpi şi oamenii cuminţi, potoliţi îţi dau sentimentul că totul este în ordine şi în viaţa mea, chiar era totul în ordine. Atunci, de ce tu? Nu căutam dragoste, nu aşteptam nimic, nu săpam după drame pitite după colţ, nu pândeam tresărirea inimii, înfrigurată, fluturi în suflet sau stomac, pur şi simplu, trăiam. Nu ştiu dacă eram fericită, am avut şi astfel de momente, am avut şi linişte, dar, la un moment dat, în goana vieţii, uiţi să te întrebi dacă eşti fericit sau nu, trăieşti şi atât. Şi ai apărut, de abia când te-am văzut am realizat că aveam nevoie de tine. Ai fost poveste? Ai fost o întâmplare? Ai fost destin? Ai fost magie, aveam nevoie de magie, aveam nevoie de o persoană care să-mi fie prieten, şi iubit, şi copil, şi viaţa mea, şi dragostea mea. Când eram copil, crescusem, dar eram încă un copil, aveam grijă de cei din jurul meu, mă lăsa mama acasă să am grijă de tot, ne lăsa totul pregătit, totul gătit, doar să am eu grijă şi aveam. Aveam un spirit matern nativ şi aveam grijă de tot ce era în jurul meu. Aveam grijă de căţeii din cartier, de pisicile adăpostite în beci, să nu afle nimeni, de melci, de fluturi, de furnici, nu-i lăsam pe părinţi să dea cu tot felul de soluţii pentru gongi, îmi omorau copiii înfiaţi, mi-i imaginam singuri, fără adăpost, fără mamă, fără tată şi aveam eu grijă de toţi. Când am crescut, am avut grijă de familie, am avut grijă să-mi protejez copiii de răul din viaţă, de furtuni, de suişuri abrubte, dar şi de coborâri. Şi acum? m-am culcuşit, acolo lângă tine şi nu am mai vrut să plec, am vrut să fiu mică, să nu mă grăbesc să cresc, să fiu mare, nu am căutat certitudini, mi-a fost de ajuns magia, nu am căutat să sap ca să cunosc, mi-a fost de ajuns clipa, nu am vrut mai mult, mi-au ajuns bucăţile, nu am vrut totul, mi-a ajuns pas cu pas iubirea, nu cu formule, nu cu legi şi nici dragoste în unităţi de măsură nu am vrut. Pentru mine, fiecare zi, este prima zi, pentru mine, fiecare zi, este ultima zi, dar nu am dat totul, am şi pentru mâine, am şi pentru poimâine şi pentru fiecare zi din trecere. Aştept anunţul la difuzoare: „urmează staţia următoare cu peronul pe partea dreaptă…”. Nu sunt pregătită, nu ştiu ce urmează, ce stație, ce dor, ce durere, nu vreau să repar nimic din mers, sau să schimb, am bagajul din inima mea, iubirea, sinceritatea, îl duc oriunde mă îndreaptă viaţa, în orice gară străină care va urma, nimic altceva nu am, nimic altceva nu vreau…

Spune-ți părerea

comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *